Cum a apărut poiana cu narcise. Poveste

Poiana era tare liniștită. Ascunsă în mijlocul unei păduri, arareori era călcată de vreun animal sălbatic, ce să mai spunem de picior de om. Sus, pe acel vârf de munte, domneau doar vântul și aștrii. Și totul era cufundat într-o liniște ce îmbia la pace și meditație. Și în afară de iarba cea deasă și copacii pădurii, nici o floare nu își făcuse curajul să poposească.

Într-o zi însă o rândunică, în drumul ei dinspre zări mai calde, își făcu oareșice curaj și, încordându-și aripile și voința, reuși să traverseze pădurea deasă și să poposească în poiana cea verde. Și cum stătea ea să se odihnească, un fior îi traversă brusc trupul firav, ceea ce o făcu să se scuture. Pesemne că în periplul ei în zbor trecuse și printr-o poiană cu flori, că de pe penele ei micuțe căzură câteva semințe gingașe de narcisă. Cele mai multe fură luate de vânt și împrăștiate în cele patru zări, însă una nimeri într-o crăpătură cu pământ reavăn și umed și începu să se umfle și să crească straturi-straturi, până a ajuns un bulb sănătos. Timpul a trecut, vremea se schimba, ba ploua, ba era prea cald, ba vântul șuiera nervos și sufla cu putere zăpada așternută. Dar acolo jos, între straturile de pământ, era cald și bine. Când zăpada s-a topit, mângâiat de picăturile de apă, bulbul a început să ridice spre cer un lujer firav. Timpul trecea, tulpinița devenea tot mai puternică, ba chiar au apărut de la baza ei două frunze mari, verzi, precum două mâini înălțate spre cer. Și era tare mândră de hotărârea ei, cum îi rezista ea vântului, așteptând mereu noaptea să zâmbească aștrilor și lunii. După un timp, vremea începu să pară mai prietenoasă, pesemne că vântul a acceptat-o ca prietenă, gândi narcisa, și, bucuroasă, vărsă o lacrimă, care se transformă pe loc într-un boboc timid. Când soarele îi văzu micuțul căpușor gingaș, îi zâmbi, și narcisa, încurajată, surâse înapoi, într-o explozie aurie: înflorise. Mai întâi s-a rușinat, lăsând ușor capul în jos, însă soarele a încurajat-o, trimițându-i câteva raze călduțe să o mângâie. Narcisa se simțea privilegiată: ea, singura floare din acea poiană, ajunsă dintr-o greșeală în acel paradis, era alintată de însuși măritul soare.

Primăvara a trecut parcă pe nesimțite. Soarele trimitea raze tot mai calde, arzătoare chiar, care o făceau pe narcisă să simtă nevoia de tot mai multă apă. Dar nu mai ploua ca altă dată, zilele erau tot mai dogoritoare. Petalele ei galbene au început să pălească, tulpina ei verde, să devină tot mai firavă. În corola ei aurie își făcură apariția câteva semințe micuțe, care își luară zborul sub adierea vântului de vară. Unele căzură pe pietre, altele fură duse departe și deveniră mâncare pentru păsări, iar puține, foarte puține, găsiră un loc prielnic și cald în aceeași poiană liniștită, unde au iernat și au devenit bulbi falnici. Și iată cum astăzi, acolo, departe, într-un colț de paradis, nu mai este o poiană goală, ascunsă în mijlocul unei păduri misterioase, ci o poiană plină de narcise galbene ca soarele ce le mângâie în fiecare zi.

Foto narcise: Wallpaperswide, Gardenandharvest, Gardenia