Dialog cu sufletul – teatru absurd. Poezie + Actul I

Dialog cu sufletul este volumul meu de debut. A apărut în vara anului 2007 și a marcat curajul de a da ochii cu lumea 🙂

Patricia Lidia şi-a transpus poematica într-o regie a dramaticului absurd printr-un ingenios „dialog cu sufletul” – suflet care poate fi perceput atât ca noţiune sine qua non, cât şi ca o reverberaţie a materializării realităţii în care şi-a descoperit maturizarea, poate înainte de vreme, referindu-se la cotidianul în care fascinaţia înconjurătorului n-o lasă indiferentă, atâta timp cât conştientizează că fiecare crâmpei de natură îşi are sorgintea aproape de divin – divinitate pe care o percepe ca tot unitar şi îi atribuie uneori numele de poezie, alteori numele de suflet. Şi, ca totul să fie şi mai palpabil, textul este îmbunătăţit şi cu specificaţii regizorale de efect, fapt ce-i conferă o mai mare valoare de spectacol – spectacol pe care, la urma urmei, îl jucăm cu toţii. – spunea Dan Sîrbu în prefața volumului. Așa o fi, ceea ce știu sigur e că povestea s-a scris singură, printre suspine, printre zâmbete, printre timidități. Și azi nu aș schimba nimic!

Vă invit deci să citiți prima poezie și primul act din acest volum atât de drag mie!

În loc de autobiografie

Dorinţă

Acum aş vrea să vină
toate primăverile şi toate toamnele
să îmi cânte-n fereastră
noapte de noapte
luminile,
ca-n prima zi mireasă,
formele-i pline de voluptate
mi le-a dăruit toate
mie, păgâna,
pe nerăsuflate.
Seară de seară
sunetele culorilor
îmi bat în fereastră
cu nemărginirea paşilor
dumnezeirii.
Farmecelor altor timpuri
cântă psalmul
clipelor virgine.

Actul I

(Fum, frig. Clarice, îmbrăcată doar într-o rochie de noapte albă cu flori, se plimbă cu mişcări bruşte printre cele câteva piese de mobilier, rupte. În mijlocul camerei, un covor rupt. Pe tavan, o lumină mică, albastră, tremurândă.)
– Ce ai văzut, Clarice?
– Cine e Clarice?
– Eu… Tu… Noi…
– Eu e altul… Eu e alta…
– Şi ce ai văzut, Clarice?
– Miei… ţipau…
– Şi ce ai auzit, Clarice?
– Balena albă, fantoma vie, cu 100 harpoane omeneşti în spate… şi totuşi înoată… şi totuşi înoată…
– Despre ce vorbeşti, Clarice?
– Despre mine…
– ?!?
– Despre tine…
– ?!?
(Clarice se aşează pe covor, stând cu genunchii strânşi în braţe. Oftează din când în când. Linişte continuă câteva momente.)
– Despre mine… Doar despre mine… De când o urmăresc…
– Pe cine, Clarice?
– Pe mine…
– Cine e acest mine, Clarice?
– Azi m-am cercetat, Suflete! Şi am urât ce am văzut!
– Şi ce ai văzut, Clarice?
(Clarice îşi propteşte bărbia de genunchi, oftează. Se ridică brusc, ridică mâinile spre lumină şi strigă.)
– … timpul cum trecea… Am văzut cu ochii mei… Am auzit cu urechile mele…
(Oftat. Aleargă până în capătul stâng al încăperii.)
– Ce ai auzit, Clarice?
(Aleargă în celălalt capăt al camerei.)
– … cum se schimbă anotimpurile…
(Revine în centrul camerei.)
– Unde ai văzut tu asta, Clarice?
(Se aşează întinsă pe covor. Oftează şi vorbeşte nostalgic.)
– În mine… în tine… în noi…
– Nu există un noi, Clarice!
– Şi am urcat muntele… şi ce bine era…
– Care munte, copilă?
– Şi ce bine era… I-am cerut să mă ducă înapoi spre Dumnezeu… şi şi-a ridicat vârful şi l-am văzut…
– Pe cine ai văzut, Clarice?
– Pe poet… cu condeiul în mână o zugrăvea pentru eternitate…
– Pe cine, suferinţă?
– Pe ea, poezia… Pe ea, izvorul… Pe ea, viaţa…
– Pe tine, Clarice!
– Nu! Eu e alta! Eu e ceasul din urmă… Eu e cine vrei tu…
– Vreau să plec, Clarice!
– Lasă-mi cheia, dacă te duci… Să pot mereu deschide lacătul ruginit… Absolve-mă de păcat… Dar lasă-mi cheia…
– Niciodată, mă auzi, Clarice? Niciodată!
(Clarice dispare din cadru. Se aude încet pe fundal.)
– Eu eşti tu… Şi tu sunt eu…
– Copilăria… copilăria… copilăr… copi… c…

Ilustraţie copertă volum: Dorina COSTRAŞ

Ilustrație cover: Viralnovelty