Povestea diverselor nume din familia noastră. Cine e Vitalie sau Gena…

Salutare! Patricia Lidia. Patricia Lidia Popescu Cevei. Mami. Patri. Patrizia. Patrisia. Didi. Eu?!? Cine sunt? Cine suntem? Cine credeți voi că sunteți? Cine cred alții că suntem? Suntem suma credințelor noastre, suma sentimentelor noastre, suma a ceea ce proiectează ceilalți asupra noastră. „Nomen est omen”, spuneau romanii, „numele înseamnă destin”. Semn că din antichitate oamenii credeau că între nume și destinul personal există o legătură puternică, că numele are o mare însemnătate în viaţa fiecăruia, influenţând felul în care i se va desfăşura existenţa.

Trebuia să mă cheme Doris. Așa mi-a spus mama. Tatălui meu nu i-a plăcut numele, a ales Patricia. De la Petre și Paulina, se pare. Și Sf. Patrichie, sărbătorit fix pe 19 mai, ziua mea de naștere. Lidia e de la mama, nume ce îl poartă și ea. Patricia Lidia sunt, deci, prin alegerea lor. Mi se pare extrem de important numele ales pentru copii, este „eticheta” pe care o poartă, vrând, nevrând, pentru tot restul vieții. La începutul claselor primare, brusc, am decis că am un nume comun, plictisitor. Ce nume e ăla, Cevei Patricia Lidia? Și am decis că mă va chema (și) Gena. Cevei Patricia Gena Lidia. Ăsta da nume! Bineînțeles, când am aflat că e prescurtare de la Eugenia, am renunțat. Cum să port numele unui desert? Atunci am devenit Didi. Lidia – Dia – Didi. Nu a prins. Toți mă strigau deja Patri. Patrisia și Patrizia au venit odată cu deschiderea către exterior – colegii din alte țări nu îmi puteau pronunța numele în varianta autohtonă, așa că mi-au asignat rezonanța țării lor. Dar tot Patricia Lidia sunt. Nu pot fi altcineva. Nu puteam purta alt nume, mi-a spus în liceu o doamnă profesoară, prea arăt a Patricia, a ceea ce te-ai aștepta să fie o Patricia.

Numele (de familie) ne dă apartenența la… clar… familie. Ne spune cărui „trib” aparține, ne dă informații despre originile etnice ale persoanei, naționalitate, clasa socială din care face parte și, de ce nu, nivelul de educaţie. Ale noastre ori, mai concret, ale părinţilor sau partenerilor noştri. Este un nume ce se transmite din generație în generație, nu îl alegem, dar îl purtăm cu mândrie, indiferență sau mâhnire  – „Sunt copilul/nepotul lui X!” Am ales să port ambele nume de familie după căsătorie, și numele soțului (Popescu), și numele tatălui (Cevei). Ambele mă definesc. Primul mi-a marcat prima jumătate de secol a vieții, perioada care m-a definit ca persoană, mi-a dat direcția ca destin și personalitate. Cel de-al doilea marchează alegerea făcută, trecerea într-o altă etapă a vieții, când mi-am cizelat și definitivat credințele și așteptările, traseul și drumul. A contat și „amenințarea” doamnei de la Starea civilă, că va trebui să port certificatul de naștere a copilului dacă vom avea nume de familie diferite…

Unii părinți aleg numele copilului și în amintirea unei rude dragi sau a unei persoane faimoase pe care o admiră, sperând poate ca cel mic să aibă succes în viață exact ca cel/cea care a inspirat decizia numelui. Soțul meu poartă un nume frumos: Sergiu, în onoarea marelui regizor de film, scenarist și actor Sergiu Nicolaescu, pe care soacra l-a iubit și admirat mult. Popescu Sergiu este „eticheta” pe care o poartă.

Când am aflat că sunt însărcinată, alegerea numelui „perfect” mi s-a părut o responsabilitate foarte mare. Trebuia să fie un nume frumos, nu foarte comun, ușor de pronunțat de toată lumea, cu rezonanță. Așa am stabilit niște reguli (de bun simț!):

1. Prenumele trebuia să se potrivească cu numele de familie
2. Fără inițiale… de tot râsul
3. Să fie ușor de pronunțat și de scris
4. Să fie un nume mai rar, dar nu suficient de exotic încât să ridice semne de întrebare asupra sănătății noastre mintale
5. Să nu aibă o semnificație ciudată sau obscură
6. Să nu genereze porecle stânjenitoare

În noaptea anterioară aflării sexului fătului, am visat că îl strigam Vitalie. Singurul Vitalie de care auzisem era Vitali Kliciko, ucrainean ca origine, neamț prin alegere, mare boxeor prin destin. Perfectă alegere pentru a închide gura tuturor binevoitorilor și sfătuitorilor neîntrebați. Sute de ani tradiția a dictat ca nașii să decidă numele copiilor, iar rezultatele au fost, uneori, neinspirate (prin alegerea părinților săi, tata se numește Petre, prin alegerea nașilor, Nuți), așa că am decis că nu vom asculta părerile altora și vom lua propria noastră decizie. Măcar de ne va reproșa ceva la maturitate, ne vom putea asuma vina și responsabilitatea. Așadar, Greuceanu nostru (poreclă aleasă pentru că creștea într- lună cât alții în trei) a purtat numele de Vitalie până în ziua nașterii, când le-am dezvăluit tuturor alegerea: Eric Leonard! Eric pentru că provine de la un vechi nume scandinav, Eirikr, derivat din „ei” (mereu) și „rikr” (conducător), cu exemple minunate de conducători curajoși și viteji în istorie – Erik cel Rosu a fost un mare navigator și explorator scandinavic, ce a descoperit Groenlanda înaintea lui Columb. Leonard părea să degaje armonie și echilibru, chiar dacă etimologia numelui provine din latinescul „Leo” (leu) și cuvântul vechi germanic „Hart” (tare, puternic), iar ca exemplu pentru noi erau Leonardo da Vinci sau Leonardo di Caprio. Și-n ultima clipă ne-am răzgândit, mai aveam o opțiune: Eric Iustin! Iustin, cel just, drept, s-a dovedit a fi o alegere excelentă, căci personalitatea reliefată de istorie de purtătorii acestui nume se regăsește și în al nostru Iustin: persoanele care poartă acest nume au un caracter impulsiv, sangvinic și sunt capabile de reacții rapide, au schimbări sufletești bruște si sunt ai naibii de suspicioși. Deci așa a fost să fie: Popescu Eric Iustin!

Așadar, nu lăsați numele copilului la întâmplare! Îl va urmări toată viața! Vă amintiți de William Brînză, Culiţă Tărâţă sau Elvis Năsturică? Adaug și eu un coleg „de pe dincolo”, cu numele King Elvis David pe lista numelor cu iz haios. Ar fi păcat să ajungă un mare om de succes, dar să fie pus în inferioritate de cei din jur doar pentru că poartă o combinație ciudată de nume!