Oameni – prieteni, amici și cunoștințe. Ei sunt printre noi, eu sunt printre ei

Socializarea asta din viața reală are și ea avantajele ei. În primul rând, te prinzi mult mai repede dacă îți place o persoană sau nu. Cu unii oameni rezonezi, cu alții, nu. Cu unii ai o pasiune comună și un subiect de discuții, cu alții povestești despre un eveniment unic și data viitoare sunteți cunoștințe. Pe unii îi saluți doar, pe alții în agasezi cu informații. Suntem cu toții diferiți, slavă Domnului, și suntem al naibii de mulți pe planeta asta, așa că nu e obligatoriu să ne prefacem prieteni.

Sunt o persoană selectivă, am cunoștințe, amici și prieteni. În ultima categorie intră o mână de oameni. Familia nu se pune la numărătoare, vrei, nu vrei, ei sunt acolo, e chemarea sângelui. Prietenii sunt cei pe care îi pot suna la 3 noaptea, plângând și țipând, fără să mă îngrijorez că mi-ar închide telefonul îmbufnați sau că m-ar diagnostica instant, sunt cei care atunci ar sări într-un / pe un mijloc de transport să-mi fie alături. Puțini, dar acolo unde trebuie, când trebuie. O mână de oameni pe care mă pot baza. Amicii sunt persoanele de care sunt legată printr-un sentiment de simpatie, stimă și atașament reciproc, dar în mâinile cărora nu mi-aș pune viața (sau secretele!). Oameni cu care am colaborat, parteneri de proiecte, colegi… Cunoștințele sunt, clar, oameni pe care doar i-am cunoscut, punctual, cu care nu am motive de interacțiune și pe care, de cele mai multe ori, nu țin neaparat să îi mai întâlnesc – decât dacă se aliniază iar astrele în acea poziție imperios necesară.

Cel mai bine ne simțim în preajma oamenilor cu care rezonăm. Nu sunt anti-socială, asocială, poate, nu mă pun de-a curmezișul intereselor societății, dar sunt refractară la integrarea socială și mă adaptez tare greu la noi dinamici ale grupului social. E exact ca în cazul cărților, citim cărțile în care ne regăsim. Nu pot, de exemplu, decât să mă simt stingheră și în locul nepotrivit alături de o persoană egocentristă, narcisistă, care vorbește doar despre sine. Nu vreau să mă lauzi, să mă complimentezi, nu vreau să am impresia că mă lingușești pentru viitoare colaborări de succes. Un loc de bună ziua e suficient, nu că nu știu spune nu, dar mereu prefer să lucrez alături de oameni pe care îi cunosc, care sunt, într-o anumită măsură, previzibili.

Când cazi, ridică-te. De cazi din nou, continuă să te ridici. Dar de cazi încă o dată, du-te la medic, că nu e normal. Așa e și cu oamenii. Dacă te duc de nas o dată, dă-ți cu apă pe față, fă-ți o salmo kritika (da, este vina ta că nu ai fost suficient de vigilent/ă) și ia-o de la capăt. Dacă reușește și a doua oară să te păcălească cineva, ridică-te din nou, asta este, lecție învățată. Dar dacă și a treia oară te dezamăgesc oamenii, fă ceva, e clar că ai o problemă de naivitate!

Asta e lecția mea, am prea mare încredere în oameni. Nu mai aștept validarea nimănui, dar mereu aștept înapoi un mulțumesc pentru un serviciu bine făcut. E normalitatea, nu e un exemplu pozitiv ce trebuie elogiat. Rămân optimistă.

Foto cover: Anca Zaharia

Foto interior: The Awkward Yeti