Dor de copilărie, dor de tataie…

Îi port în gând în fiecare zi, dar în această perioadă a anului îmi e foarte dor de ei. Au trecut tot atâția ani de când nu mai sunt câți am și petrecut alături de ei. Niciodată nu a fost ușor, dar parcă anul acesta mi-e cel mai greu. Mă uit la Greuceanu și îmi amintesc de bunicii mei, de mamaie și tataie, și nu pot să nu plâng. Îmi lipsesc și mă doare.

Iernile erau magice în copilăria mea. Foamea și frigul nu opreau bucuria săniușului pe ulițe abrupte sau patinatul pe bălți înghețate, iar zilele erau suficient de lungi ca să le savurăm cu chiote și hohote de râs. Mămăliga aburindă era cea mai delicioasă cină, iar rața pe varză la cuptor era un lux de duminică doar. Aerul mirosea a lemn ars și cărbune, iar trosnetul vreascurilor în sobă dădea stingerea, seară de seară. Sprijiniți de soba caldă, adormeau epuizați în timp ce îmi citeau subtitrările filmelor.

Crăciunul meu miroase a fum și cozonaci. Și a dragoste. Și a dor. Și a amintiri din copilărie. Dar azi vreau să vă povestesc despre tataie.

27 decembrie era ziua lui. Deși în această zi Biserica ortodoxă prăznuiește Sfântul Ștefan, pe el îl chema Constantin. Nu știu cum era cu alții, și nici că îmi pasă, dar pentru mine era un om blând, calm, zgârcit la vorbă.

Cel mai bine mi-l amintesc în micul lui atelier de cizmărie improvizat în curtea din spate, bocănind și reparând de zor. „Hai, tataie, dă-te într-o parte!”, așa mă gonea el când lipea cu prenadez tălpile pantofilor înainte de a le bate în cuie. În acel atelier improvizat, din paie și stuf, era o lume tare misterioasă pentru mine, acele obiecte normale în orice cizmărie, calapoade, cuie mici, ciocane, vopsea neagră, deveneau magice în mâinile lui, căci readuceau la viață obiecte ce păreau destinate gunoiului.

Vara îl vedeam doar seara și uneori chiar nu în fiecare seară. Pe timpul zilei era «în baltă», la munca câmpului, care era un teren în vechiul curs al Dunării, acum folosit de oameni pentru viță de vie și pepeni mai ales. Seara venea încet, încet pe bicicleta lui rusească, cu un sac mare plin de pepeni roșii și galbeni așezat în echilibru pe rudă. Mâncam cu toții din pepenii proaspeți direct pe prispă, cu puii ciugulind sâmburii și cojile goale printre picioarele noastre. Când nu venea acasă, dormea în coliba construită la marginea câmpului, unde păzea pepenii. Așa era obiceiul, făceau cu rândul, el și vecinii de plaț. Cinele în familie erau sfinte. Nu era masă la care să nu bea un pahar de vin – nu îmi amintesc să fi întrecut vreodată măsura, iar mâncarea era de-a dreptul delicioasă.

Uneori, seara, apărea la poartă Nea Mihai, frizerul. Deși era aproape chel, tataie își tundea cu regularitate cele câteva fire rămase pe laturi – era mai mult o formă de socializare decât de dichisire, afla toate noutățile cotidiene. El era responsabil cu cumpărăturile – pâine și sifon, zilnic, orice altceva necesar, o dată pe săptămână. Dimineața, cum se crăpa de ziuă, se urca pe bicicletă și mergea la piață, nu era pâine pentru toată lumea și primul venit, primul servit. Avea două pălării, fără de care nu pleca nicăieri: una de vară, din fetru de lână, și una de iarnă, din astrahan negru. Fuma Carpați fără filtru și tușea zgomotos.

Pe 11 august 1999, la eclipsa totală de soare, m-a ținut în brațe și mi-a explicat cum a știut el mai bine ce se întâmplă. Deși avea puține clase, și alea făcute la fără frecvență și târziu, avea o înțelepciune și un stil de a explica ce te cucereau pe loc. Era pasionat de istorie, avea colecția întreagă din Almanah istoric.

Când s-a îmbolnăvit și i s-a recomandat să renunțe la țigări, părea că a picat cerul pe el. Se mutase provizoriu la părinții mei în apartament și parcă se sufoca. Se oferea să ducă gunoiul (la capătul palierului) sau să meargă la cumpărături (peste drum), doar să mai tragă un fum. Era ca un copil ce se ascunde de părinți, doar că acum rolurile erau inversate. Stătea în pat ca pe ace, nu avea astâmpăr, deși era proaspăt operat de ulcer.

Nu îmi amintesc cum arăta când a murit și nici prea multe legate de înmormântare, deși aveam deja 14 ani. Țin minte doar că ne-am urcat în mașină în miez de noapte, era o Dacia 1310 albă, și nu am scos nici un cuvânt în cele 10 ore cât a durat drumul Oradea – Zimnicea. Nimeni nu îmi spusese ce s-a întâmplat, era octombrie, așa că faptul că lipseam de la școală mi-a dat clar de înțeles că e ceva grav.

Brusc, în vacanțele de după decesul lui, casa era mai goală și cufundată în liniște. Uneori, mă uitam instinctiv spre dormitorul lui, parcă așteptând să iasă de acolo și să îmi spună vreo poveste frumoasă. Fără el, jumătate din copilărie dispăruse. Atelierul lui a rămas neatins, deși nu mai era de folos nimănui. Când tata i-a adunat sculele din colibă, am plâns în pumni, pe ascuns, dispariția lui devenea tot mai clară, prezența lui, prin obiectele ce îi aparținuseră sau pe care le atinsese, se ștergea, rămânea doar o amintire.

Mi-e dor de el, nici vocea lui nu mi-o mai amintesc. Mi-e teamă că timpul îi va șterge și imaginea din mintea mea. De aceea, din când în când, iau albumul foto și îl privesc îndelung. E parte din mine, sunt parte din ADN-ul și sângele lui. Mi-ar fi plăcut să îmi cunoască soțul, copilul, să fie parte din viața noastră, dar sunt convinsă că ne e alături de Sus, și simte cât de mult îmi lipsește. Sunt, fără doar și poate, o Cevei!