Am avut așteptări nerealiste de la Greuceanu… Dar încerc să mă schimb…

Fiecare părinte își dorește cel mai bun pentru copilul său. Este perfect normal să avem așteptări în ceea ce privește dezvoltarea și educația copiilor noștri. Cu toate acestea, uneori, aceste așteptări pot deveni nerealiste și pot pune o presiune nedorită asupra copiilor noștri. Și asupra noastră, implicit. Azi m-am decis să fiu cât se poate de deschisă și sinceră și să povestesc despre așteptări nerealiste puse ca poveri, pietre de moară, pe umerii copilului meu și ce sfaturi am primit pentru a gestiona această situație și a nu mai împovăra copilul inutil.

Așteptări nerealiste: care sunt și cum se manifestă la mine în ceea ce îl privește pe Greuceanu

Când vorbesc despre așteptări nerealiste ca părinte, mă referă la cerințele sau presiunile excesive pe care le pun asupra lui Greuceanu, așteptându-mă să atingă niveluri de performanță sau să îndeplinească obiective care nu sunt adecvate pentru vârsta sau dezvoltarea lui:

• performanța școlară perfectă: Acesta este un punct la care m-am tratat și pe care am reușit să îl depășesc. Am fost un elev model, cu note de 10 pe linie sau în fruntea clasei în toate materiile. Și asta a continuat și în facultate Această presiune a dus la stres excesiv și anxietate, atacuri de panică. Nu a ajutat nici cheia perfecționistă din personalitatea mea. Când m-am mai maturizat, am realizat că teoria ca teoria, dar practica ne omoară, iar eu la practică sunt mediocră. Așa că a trebuit să mă educ pe cont propriu, să văd ce știu și ce nu știu realist, lucruri pe care le-aș fi învățat despre mine dacă aveam mai mult timp liber și aș fi făcut activități extra-școlare mai multe. Așa că pentru Greuceanu vreau să văd că înțelege materia, iar când greșește, să știe să se corecteze. Dar mai important pentru mine e să descopere ce îi place, la ce este bun, care este stilul lui de învățare, ce pasiuni are… căci astea stau la baza unui stil de educație echilibrat.
• program extracurricular excesiv: Majoritatea părinților își înscriu copiii la prea multe activități extracurriculare, dorindu-și să fie excepționali în toate domeniile, de la sport la muzică și arte. Bineînțeles că și aici am așteptări nerealiste, care majoritatea merg spre auto-învinovățire, căci copilul meu nu face suficiente. Dar dacă le judec logic, nu emotional, bietul copil are și așa programul unui adult, de pleacă de acasă la 7:30 și ajunge înapoi după ora 18. Dar emoțional tot tresar când aud alte mame întrebându-mă cum de nu face limbi străine sau un instrument musical sau mai știu eu ce… Nu face pentru că nu are nevoie, sunt suficiente antrenamentele de sport, la care merge pentru că își dorește el, nu pentru că insist eu.
• perfecțiune în comportament: Știi filmele alea americane, unde copiii seara la culcare stau cuminți în paturile lor, mama le citește o poveste și ei ascultă cuminți, apoi îi pupă de noapte bună, aprinde lampa de veghe și iese din cameră, iar copiii adorm singuri? Fix asta sunt: scene din filme. Căci, la nivel de realitate, sunt iar așteptări nerealiste. Ne așteptăm ca cei mici să se comporte ireproșabil întotdeauna, fără nicio abatere, ceea ce pune o presiune imensă asupra lor, de a se conforma la standarde nerealiste. Avem câteva reguli de comportament în public, nimic ieșit din comun, dar țin doar de regulile bunului simț.

Apropo, anul acesta Greuceanu citește zilnic din cartea Bunele maniere pentru copii în 365 de zile, de Sheryl Eberly și Caroline Eberly. Cartea este o resursă esențială și cuprinzătoare pentru părinți și copii și oferă o abordare unică și interactivă pentru învățarea bunelor maniere, prezentând lecții zilnice pe tot parcursul unui an. Fiecare zi aduce un nou subiect, de la reguli de bază de comportament la masă, până la manierele adecvate în diferite situații sociale. Prin sfaturi practice, povești ilustrative și activități atractive, cartea creează o cale distractivă și eficientă pentru copii de a învăța respectul, politețea și considerația față de ceilalți. Cartea nu este doar un ghid de maniere, ci și un instrument de dezvoltare personală, ajutând copiii să devină indivizi bine educați și respectuoși.

Una din regulile stabilite după ce am citit eu, ca părinte, prima oară cartea (pe repede înainte, nu o lecție pe zi) a fost despre folosirea cuvintelor nepotrivite. Regula noastră este că folosirea spontană a cuvintelor nepotrivite ca reacție la o surpriză sau frustrare este acceptabilă în cadrul casei, însă a înjura pe cineva sau a folosi apelative jignitoare este inacceptabil. Am stabilit împreună și Greuceanu știe că dacă alege să folosească astfel de cuvinte la școală sau în casa unui prieten, s-ar putea confrunta cu consecințe negative și nu voi interveni pentru a le împiedica. Îi voi cere, de asemenea, să-și ceară scuze dacă cineva se simte ofensat. Nu am întâmpinat probleme cu această abordare și limitele clare ajută mereu.

• interese și talente similare cu mine: ca părinți, ne așteptăm ca ai noștri copii să împărtășească aceleași interese și talente cu noi, chiar dacă acestea nu sunt în concordanță cu pasiunile și aptitudinile copiilor. Am observat aceste așteptări nerealiste în cazul nostru legat de citit și povestit. Dacă cu cititul am avut noroc, căci lui Greuceanu chiar îi place să citim împreună, dar când e vorba despre povestit, se pierde în detalii, de ajunge să îmi povestească un episode de film de 45 de minute în 2 ore! Nu îi place să meargă la întâlniri despre cărți, lansări de carte pentru oameni mine, iar asta pe mine m-a frustrat mult timp, dar păstrăm un echilibru și ne descurcpm noi cumva…

De unde apar la mine aceste așteptări nerealiste?

Comparația, mama tuturor nenorocirilor. Lumea asta online e o mare capcană. Majoritatea dintre noi arată doar acele părți frumoase și sclipicioase ale vieții, căci, nu-i așa, rufele nu se spală în public și viața e toată numai diamante și sclipici. Am un obicei foarte tâmpit de a mă compara cu alții (lucrez intens să nu mai fac asta) și întotdeauna ies pe minus. Toți ceilalți îmi par mai buni ca mine, mai talentați, mai înzestrați… mai… mai… în toate domeniile vieții, inclusiv parenting. De aceea, mereu am impresia că nu sunt suficientă pentru copilul meu și că copilul meu nu își atinge potențialul.

Tind să cred că, totodată, îmi proiectez propriile dorințe și neîmpliniri în Greuceanu, dorindu-mi să realizeze ceea ce eu nu au putut.

În plus, presiunea societății, a mass-media și social media de a avea copii „de succes” mă influențează în aceste așteptări nerealiste. Vedem adesea povești de copii prodigii în mass-media și pe rețelele de socializare, care sunt geniali în ceea ce fac, au succes, par fericiți și viitorul pare să le fie la picioare, și normal că îmi doresc asta pentru copilul meu. Pentru că, nu-i așa, spune mass-media, dacă copilul meu nu e acolo e un eșec personal al meu ca părinte, nu am fost în stare să…

Cum afectează așteptările nerealiste copiii

În general, aceste așteptări nerealiste ale părinților pot avea efecte negative dezastruoase și pe termen lung asupra copiilor, din acest motiv încerc să mi le corectez și să le țin în frâu. Acestea pot duce la:

• Stres și anxietate: Copiii pot simți o presiune imensă pentru a se conforma așteptărilor părinților.
• Scăderea încrederii în sine: Atunci când copiii nu reușesc să îndeplinească așteptări nerealiste, pot începe să își pună la îndoială propriile abilități și valoare.
• Rezistență la învățare: Presiunea excesivă poate avea ca rezultat o rezistență la învățare, deoarece copiii se pot simți copleșiți și descurajați, incapabili să performeze.
• Probleme de sănătate mentală: Așteptările ridicate pot contribui la dezvoltarea problemelor de sănătate mentală, cum ar fi depresia sau anxietatea.

Sfaturi pe care le-am primit și care mă ajută să fiu un părinte mai bun și fără așteptări nerealiste

Este important să recunoaștem așteptările noastre și să căutăm modalități de a le gestiona în mod sănătos pentru binele copiilor noștri. Din această vinovăție constantă că nu sunt o mamă suficientă pentru copilul meu, că nu sunt bună, că nu pot, am apelat la specialiști… și bine am făcut! Căci acum mi-e mult mai ușor să recunosc când am așteptări nerealiste, să îmi reduc drastic aceste așteptări și să gestionez mai bine relația cu Greuceanu. Câteva sfaturi ce m-au ajutat:

1. Să fim conștienți de propriile așteptări și emoții: În primul rând, este esențial să fim conștienți de propriile noastre așteptări și emoții. Să identificăm momentele în care simțim presiune sau frustrare legat de performanțele sau comportamentul copilului și să încercăm să înțelegem de ce simți astfel. Auto-reflecția ajută să obținem o perspectivă mai echilibrată – ce din istoria noastră personală ne face să avem aceste așteptări din partea copilului?
2. Cultivarea empatiei: La fel de important e să încercăm să vedem lumea prin ochii copilului și să înțelegem perspectiva lui. Să fim deschiși la dialog și să întrebăm cum se simte și ce își dorește. Acest lucru ne va ajuta să dezvoltăm empatia și să ne ajustăm așteptările în consecință. Și să înțelegem talentele și interesele copilului așa cum sunt văzute de el, căci pe ele se va concentra copilul și va încerca să performeze, nu unde avem noi pus focusul.
3. Susținere și încurajare: În loc să ne concentrăm doar pe rezultate, să acordăm atenție eforturilor și progresului copilului. Să apreciem fiecare mică realizare și să-l facem să se simtă mândru de sine. Acest tip de încurajare îl va motiva să continue să învețe și să se dezvolte.
4. Să învățăm noi, ca părinți, că eșecul e o oportunitate de învățare și eșecul nu este despre noi, să nu o luăm personal: Înainte de a învăța copilul că eșecul este normal și face parte din procesul de învățare, trebuie să învățăm noi și să acceptăm noi asta. Atunci când greșește, trebuie să îl încurajăm să încerce din nou și să își corecteze greșelile. Această abordare va construi reziliența și determinarea. În plus, eșecul copilului nu este eșecul nostru ca părinți, nu trebuie să o luăm personal și să dovedim că suntem părinți performanți. A greși e omenește, a persevere în greșeală e diabolic. Parcă așa era…
5. Să ne relaxăm așteptările pentru noi înșine: În cele din urmă, să nu uităm să ne reducem așteptările nerealiste în ceea ce privește propria noastră perfecțiune ca părinte. Nu există niciun părinte perfect și este normal să facem greșeli. Trebuie să ne acceptăm imperfecțiunile și fim mai blânzi cu noi înșine în procesul de creștere a copilului. Nimeni nu s-a născut cu toate cunoștințele la el. În plus, indiferent de cât de mult am citi și ne-am documenta și educa, tot vor fi arii ale vieții în care vom fi nepregătiți sau viața ne va lua prin surprindere și vom uita ceea ce am învățat.

Pe scurt, ca mamă, am trecut prin momente de extremă presiune și disperare, luptând să îndeplinesc acele așteptări nerealiste pe care le aveam pentru copilul meu. Sentimentul constant de vinovăție că nu sunt suficient de bună, că nu pot oferi tot ce își dorea, m-a copleșit nu de puține ori. M-am învârtit într-un vârtej de îndoieli și auto-judecăți, deoarece mi-am dat seama că așteptările mele erau nerealiste și sufocante pentru Greuceanu meu și din această cauză nu făceam decât să pun și mai multă presiune pe el și pe încrederea proprie.

Am ajuns la concluzia că trebuie să fac ceva în privința acestor așteptări nerealiste și să învăț să le gestionez. A fost un drum dificil, dar am căutat ajutor de la specialiști și am început să învăț să mă descos la sentimentele mele și să-mi reduc drastic așteptările. Am realizat că fiecare copil este unic și se dezvoltă în propriul ritm, iar presiunea mea asupra lui nu face decât să-l afecteze negativ.

Un punct important în această transformare a fost comunicarea deschisă și sinceră. Am încetat să mai cer perfecțiunea, de la el, dar mai ales de la mine, și am început să îl ascult cu atenție, să îi înțeleg preocupările și să îl susțin în căutarea propriilor sale pasiuni și interese. Am învățat să apreciez eforturile lui, indiferent de rezultate, și să îl încurajez să învețe din experiențe.

Astăzi, mă simt mai în pace cu mine însămi și cu relația mea cu copilul meu. Am învățat că așteptările nerealiste nu fac decât să creeze stres și anxietate în viața noastră și că adevărata fericire vine din acceptarea și susținerea copilului meu așa cum este el. Prin gestionarea așteptărilor mele și prin crearea unui mediu în care el se poate dezvolta în mod autentic, am făcut un pas important în direcția unei relații mai sănătoase și mai fericite cu mine însumi și cu copilul meu.