A fi mamă e un exercițiu de insuficiență – orice ai face, cu siguranță nu faci bine și există cineva acolo care să ți-o sublinieze explicit

Aseară, târziu, în timp ce coceam de zor brioșe pentru Greuceanu meu, să ducă la școală astăzi… mi-am dat seama că eu, ca mamă, nu sunt deloc ceea ce am crezut că voi fi, înainte să am copil. Ce mama perfectă eram înainte să fiu mamă… căci acum sunt mama care, spre surprinderea mea, face exact ceea ce odinioară spunea că nu va face.

• Sunt mama care, la ora 21:30, începe să prepare brioșe pentru că atunci își amintește fiul meu că trebuie să le ducă a doua zi la școală (din motive neclare, undeva între „trebuie să scriu rețeta în caiet pentru temă” și „le-am promis colegelor”).
• Sunt varianta baschet a celebrelor „soccer moms” din filmele americane (inclusiv cu propriul Stanley Cup la purtător).
• Sunt mama care nu ratează niciun meci al Leilor din Banat, echipa preferată de fiul meu îndrăgostit de baschet.
• Sunt mama care, patru zile din cinci, își ține întâlnirile corporatiste din mașină, parcată în timp ce fiul meu e la antrenamente.
• Sunt mama care gătește zilnic ceva nou și sănătos. Mă dedic învățării preparării specialităților internaționale și aranjării estetice a mâncării pe farfurie.
• Sunt mama care îi pregătește fiului pachețelul pentru școală unic și sănătos zilnic, departe de ideea tradițională de sandwich.
• Sunt mama prezentă la fiecare eveniment educativ, fie că sunt ateliere de creație, spectacole sau vizite la muzeu. Mă ofer voluntară (sau sunt desemnată voluntară) ori de câte ori este nevoie.
• Sunt mama care are întotdeauna de toate în rucsac, de la spray de dezghețare/degrivare, șervețele umede, sticlă de apă și fructe pentru plimbări, până la agende, pixuri, cărți de citit și haine de schimb.
• Sunt mama care nu se stresază de note, mai important e ce și cât învață copilul meu, nu nota primită. Mai important este că este sănătos și își gestionează bine emoțiile.
• Sunt mama care are continuu impresia că nu face destul pentru copilul ei, că nu e suficient ceea ce face și are mustrări de conștiință când aude ce fac alte mame și pune și mai multă presiune pe ea.

Pentru mine, a avea un copil a fost ca și cum aș fi lovită de o locomotivă mică și rapidă de câteva ori pe zi. Din momentul în care mă trezesc până când adorm (a se observa că nu am spus „când merg la culcare”), sunt mereu ocupată, și mereu există cineva care este expert în a-mi spune ce fac greșit.

A fost dificil de la început

Din momentul în care naști, toți cei de lângă tine știu mai bine decât tine ce ai de făcut. Chiar și când nu le ceri opinia. Chiar și când nu ai nevoie de sfaturi.

• Alăptarea – vai ce idee bună vs de ce atât de mult timp
• Dormitul împreună – o necesitate vs crești copil dependent de tine
• Sunete albe la somn – ajută mult vs așa îl obișuiești
• Diversificarea – piure vs auto-diversificare (și mereu e una împotriva celeilalte, niciodată o idee bună vreuna singură)
• Curățenia – copilul face imunitate vs frecat frenetic că doar copilul se târăște pe jos
• Animale de companie vs fără animale de companie
• Vaccinuri sau nu
• Prea multă îmbrățișare vs insuficientă îmbrățișare
• Prea mult ținut în brațe vs mai lasă-l să umble pe jos, că se învață
• Purtatul în sisteme de purtare e sănătos, contact direct cu copilul vs nu stă bine, îi afectează mersul

A fi mamă e un exercițiu de insuficiență. Orice ai face, cu siguranță nu faci bine și există cineva acolo care să ți-o sublinieze explicit.

Le-am luat pe toate astea în freză de la început. Și aceasta era doar partea legată de maternitate. De asemenea, lucram. Greuceanu meu avea 7 luni când m-am întors la lucru. În afara casei, adică nu telemuncă, nu home office. Termene limită, conferințe telefonice, întâlniri, rapoarte întârziate… Și apoi curățenie, spălat, gătit după program…

Cum s-a transformat maternitatea când copilul a intrat la școală…

Când Greuceanu a început școala, am crezut naiv că voi avea mai mult timp liber. În schimb, m-am confruntat cu o nouă presiune: voluntariatul ca părinte. Fiind prima dată când am un copil la școală și nefiind niciodată în situația de a avea un părinte voluntar la școală, m-am simțit ca o căprioară surprinsă de luminile farurilor, complet nesigură. Ce să fac?

E simplu: școala românească pare să presupună că unul dintre părinți nu lucrează, având în vedere cât de mare este nevoia de implicare a părinților în activitățile copiilor. Chiar dacă cadrele didactice sunt dedicate și ar prefera să se descurce singure, pur și simplu nu este posibil. Târg de carte? Da! Excursie? Da! Vânzare de prăjituri și decorațiuni de Crăciun? Da! Eram agitată, implicată în toate activitățile posibile, epuizată de muncă, vigilență și frenezie maternă. Făceam asta pentru a compensa lipsa de implicare a altor părinți, spuneam „Da” pentru că a spune „Nu” mă făcea să mă simt vinovată ca mamă. Mă simțeam ca o figurină cu părul prins într-o coadă-coc dezordonată, haine nepotrivite și încălțări sportive, scoasă dintr-o carte de benzi desenate pe care altcineva o răsfoia nebunește.

Ce s-a schimbat?

Într-o zi, m-am trezit cu capul învârtindu-se și inima bătându-mi tare. Prea tare, prea agitat. Mă simțeam amorțită. Au trecut șase săptămâni și o mulțime de teste medicale până când medicii mi-au spus ceea ce deja știam – nu aveam probleme cu inima (și nici cu capul, dar aici e încă discutabil…) Aveam un copil și un loc de muncă și o familie de îngrijit și eram obosită.

Am spus eu stop? Bineînțeles că nu! Ce-am făcut? Mi-am făcut programul zilnic în așa fel încât tot ce înseamnă alte activități să permită să fiu alături de el la evenimente sau să facilitez pentru el activități. Pentru el, când este el direct implicat, nu școala în general. Îl întreb dacă vrea să participe, dacă vrea să mă implic, și fac fix asta. Și, uneori, chiar și asta este prea mult, pentru că lucrez full-time în corporație și mai există și acest mic side-business de blogging/content writing/copywriting care îmi ocupă ceva timp.

Nu mă plâng, Doamne ferește. Dar tot mă simt vinovată că nu fac destule pentru copilul meu. Cum ziceam, a fi mamă e un exercițiu de insuficiență. Orice ai face, cu siguranță nu faci bine și există cineva acolo care să ți-o sublinieze explicit. Așa că, absolut, în cea mai mare parte a timpului, mă simt o mamă insuficientă pentru copilul meu. Simt că nu fac destul pentru el, că nu sunt suficient de prezentă alături de el.

Acasă lucrez, acasă muncesc, acasă mă odihnesc, acasă sunt în concediu, acasă după lucru… Cine ar putea spune că nu sunt o femeie de casă? Iar printre toate aceste „acasă”, trebuite să integrez și copilul.

Chiar dacă nu mă plâng, uneori situația mă depășește. E greu să lucrezi și în același timp să menții casa în ordine, să ții copilul departe de dispozitivele electronice, să gătești mâncare sănătoasă… și, în final, să ai și timp pentru tine – să citești, să te îngrijești, să petreci timp cu partenerul de viață și să ai un somn de calitate.

Și mi se pare că nu fac destul. Asta este marea mea frustrare, că nu fac destul pentru Greuceanu meu. Dar apoi mă întâlnesc cu persoane care spun că mă admiră pentru că fac atât de multe, că mă implic atât de mult în viața copilului și a familiei, și sunt debusolată… Oare ce nu funcționează corect la mine, de mereu mă simt insuficientă și vreau să fiu mai mult?

AJUTOR! Cum opresc această maimuță din capul meu, care mă critică mereu?