The Gardener (El Jardinero) pe Netflix – grădina în care moartea face florile să înflorească

Am terminat The Gardener (El Jardinero) de pe Netflix — și trebuie să-ți spun: încă îl simt, deși l-am devorat în doar două zile. Marți seara, cu Greuceanu la bunici, casa într-o liniște adâncă, într-un soi de curiozitate blândă, am apăsat play. Șase episoade mai târziu, m-am trezit în liniștea de după – nu neapărat una a satisfacției, ci una în care știi că ai parcurs ceva important.

Este una dintre acele miniserii care te atrag mai mult prin atmosferă decât prin ritmul poveștii. Iar în cazul meu, limba spaniolă a fost exact condimentul necesar: senzuală, tensionată, uneori sfâșietoare. Deși The Gardener (El Jardinero) are doar șase episoade, mi s-a părut că povestea ar fi fost mai puternică în patru. Îl simți întins – nu plictisitor, dar cu porțiuni obosite, unde ritmul pare să se înece în propria poezie.

The Gardener (El Jardinero) e, în esență, o poveste despre moarte. Dar nu despre moartea fizică, brutală, ci despre moartea emoțională a unui om căruia nu i s-a permis niciodată să trăiască cu adevărat. Elmer este un asasin la comandă crescut în izolare, dresat psihologic de o mamă dominatoare – La China Jurado, întrupată cu o forță înfricoșător de calmă. Ea l-a învățat să ucidă. I-a modelat fiecare reacție, fiecare gest. Iar Elmer, obedient, a devenit o unealtă de precizie: execută, sapă, îngroapă — rece ca piatra, cu o figură de marmură.

Mama l-a făcut eficient, lipsit de sentimente. Grădinar ziua, ucigaș în umbră. Un copil rupt de sine, un adult încremenit într-o traumă veche. Iar grădina? Un mormânt înverzit. Acolo zac trupurile celor pe care i-a ucis. Cadavrele devin îngrășământ. Pământul hrănește viața cu moarte. Un simbol tulburător al existenței lui. Am dat întâmplător peste un articol științific care vorbea despre cum cresc plantele în sol cu rămășițe umane – și m-a lovit cu putere: uneori, realitatea e mai aproape de ficțiune decât ne place să credem.

Povestea capătă o altă intensitate odată cu apariția Violetei – o femeie aparent fragilă, dar greu de descifrat. Elmer trebuie s-o ucidă. A primit ordin. Și totuși, ceva în ea îl tulbură. Un gest. O privire. O tăcere.

Poate că e prima dată când cineva îl privește cu o curiozitate sinceră, nu ca pe o unealtă. Și atunci, încet-încet, fără vreo explozie dramatică, Elmer începe să simtă. Nu știe ce e acel nod în piept. Nu iubește încă – căci omul care n-a fost iubit nu învață iubirea dintr-odată – dar simte. Și pentru el, asta e o revoluție.

Când un om care n-a mai simțit nimic de 25 de ani începe să tresară, înăuntrul lui se prăbușește o lume întreagă. Din acel punct, nu mai vorbim despre crime. Vorbim despre identitate. Despre ce înseamnă să trăiești cu o viață impusă și să guști, pentru prima dată, din amarul liberului arbitru.

The Gardener (El Jardinero) nu e un serial alert. Nu are acel ritm care te face să strigi “încă un episod!” la fiecare final. Dimpotrivă, te obligă să mergi încet, să trăiești odată cu Elmer stările acelea vâscoase de vină, de confuzie, de redescoperire. Și deși uneori simți că povestea stagnează, nu te poți desprinde. Poate din cauza atmosferei. Poate din cauza simbolurilor. Sau poate din cauza acelui joc tăcut al detaliilor ascunse printre tufe de rozmarin și pământ reavăn.

Elmer nu e simpatic. Dar e uman. Și umanitatea lui, când începe să se trezească, te zdrobește.

The Gardener (El Jardinero) nu e pentru toată lumea. Nu e comercial, nu e exploziv. E întunecat, lent, uneori greoi. Dar e poetic. Îți lasă în gură gustul amar al întrebărilor care contează: Cine sunt eu, dacă nu ceea ce mi s-a spus să fiu? Pot iubi, dacă nu am fost iubit niciodată? Când începe o viață trăită cu adevărat?

Per total? Nu e o capodoperă. E bine filmat, bine jucat, dar mediocru în ritm și structură. Și totuși… mie mi-a plăcut. Pentru detalii, pentru simboluri, pentru acea atmosferă tipic spaniolă, în care tăcerea spune mai mult decât un dialog lung.

Mi-a plăcut nu doar pentru că îmi place limba spaniolă sau pentru că sunt atrasă de poveștile cu personaje complicate. Mi-a plăcut pentru că m-a forțat să simt împreună cu un om care n-a avut voie să simtă niciodată. Și dacă un serial poate face asta – să deschidă o fereastră spre o inimă blocată – atunci înseamnă că și-a făcut treaba.

Finalul lasă loc de continuare, dar până acum Netflix nu a confirmat un sezon 2. Dacă va veni, probabil nu mai devreme de finalul lui 2026.

Până atunci, rămân cu imaginea grădinii lui Elmer. Verde, frumoasă, înfloritoare. Și hrănită cu moarte.