Lingura de aur și versul cu sclipici

Comedie într-un act și patru tablouri de Patricia Lidia

Tabloul I – Pregătirile

Tabloul II – Sosirea invitaților

Tabloul III – Recitalul

Tabloul IV – Premiul

Epilog – Lingura după furtună

PERSONAJELE:

• EUGENIA POPOVICI – Poetesă autoproclamată, în jur de 50 de ani, cu coc uriaș, ruj roșu strident întins peste contur, fard roz, rochie sclipicioasă și pantofi de lac cu toc. Gesturi ample, teatrale. Vorbește grav, cu pauze dramatice.
• GINA – Organizatoare culturală voluntară, 30+, îmbrăcată eclectic (rochie înflorată, colanți strălucitori și bocanci). Are clipboard mereu în mână și agitația unei muște în decembrie.
• MÂNZU – Critic literar de ocazie, bărbat corpolent, 60+, cu papion strâmb și burta ieșită de sub sacou. Își dă importanță, dar roade continuu fursecuri. Vorbește doct și bombastic, dar cu firimituri pe buze.
• PROFESORUL CRĂCIUN – Profesor pensionar, sobru, în costum învechit, cu ochelari pe nas și aer de om învins de vremuri. Vorbește lent, dezamăgit și ironic.
• ANDA – Liceană visătoare, 16 ani, în uniformă cu insigne artistice. Ține un carnețel cu paiete și pix cu puf. Idolatră, exaltată.
• MĂTUȘA LENUȚA – 60+, venită de la țară, în basma, geantă cu flori, șal înflorat și pantofi comozi. Se mândrește excesiv cu Eugenia, dar nu înțelege niciun cuvânt.
• UN INVITAT DIN PUBLIC – oricine, în haine simple, cu o privire lucidă. E vocea bunului simț. Ridică mâna doar ca să întrebe „ce-ați vrut să ziceți cu asta?”
• FOTOGRAFUL – tăcut, mereu în mișcare. Face poze în cele mai nepotrivite momente, cu blitzul pe ochi.

DECOR GENERAL:

Sala festivă a Căminului Cultural „Ion Creangă”, recent renovată de mână amatoră și cu gust îndoielnic. Pereții sunt vopsiți într-un bej bolnăvicios, iar pe fundal tronează un banner agățat strâmb, pe care scrie: „LANSARE VERSURII – Metafore cu sufletu” (fără „l”, dar cu sclipici). Baloane aurii se leagănă agonizant din tavan, unele fiind doar pungi de Lidl umflate. Într-un colț, o masă cu fursecuri suspecte și un termos decorat cu autocolant „Cafea artizanală”. Sub o icoană de sticlă mată, cineva a pus o eșarfă roz. E atmosferă de mister… sau derută.

TABLOUL I – PREGĂTIRILE (sau „Haos liric în regim de protocol cultural”)

Scena: GINA zboară printre scaune cu clipboardul ca o pasăre de noapte înfometată de cultură. MÂNZU, tolănit, ronțăie un fursec cu gesturi aproape ritualice. FOTOGRAFUL face poze la… nimic, dar cu patos. Se deschide ușa dramatic. Intră EUGENIA, plutind. Nu merge, nu pășește. Plutește. Într-o rochie lungă cu trenă care pare făcută din perdeaua unui hotel de două stele, cu coc monumental ca un monument istoric și ruj aplicat cu rigla și extins până la tâmple.

GINA (agitând clipboardul de parcă ar dirija filarmonica poeziei ieftine):
Gata? Baloanele sunt… sus-ish! Unele. Bannerul e… vizibil din anumite unghiuri de încredere! Scaunele – dispuse în cerc de inspirație sacră. Florile – de plastic, dar stilate, import Turcia! Eugenia, ești înconjurată de frumusețe și… burete floral, cum meriți!

EUGENIA (cu o ridicare de braț de parcă invocă muzele, plutind deasupra realității):
Ah… simt! Simt cum aerul freamătă poetic, cum moleculele vibraționale se aliniază în hexametri antici! Simt că pereții plâng cuvinte și caloriferul… parcă îmi recită din Nichita! Da, da, clar vibrează… e poezie geotermală.

MÂNZU (cu firimituri în barbă și glorie pe papile):
Fascinant! Exact ca-n Paris… dacă Parisul ar fi avut miros de vafe vechi și sonorizare de sală de sport! Atmosfera mă inspiră profund. Simt nevoia să recitesc Cioran… sau cel puțin meniul.

GINA (apropiindu-se de Eugenia cu o discreție de elefant în vitrină de cristal):
Eugenia dragă, o întrebare de regie artistică… Repetăm puțin momentul cu premiul, da? Să nu se împiedice panglica-n tocul poetic, că rămânem cu versul suspendat în aer și emoția în ghips.

EUGENIA (cu un zâmbet larg, cât o frescă bisericească, rujul migrând strategic spre tâmplă):
Premiul, draga mea Gina… este o revelațiune cosmică, o apariție ezoterică. Nu se repetă. Se manifestă. Va fi un act de auto-încoronare spirituală, un moment de intimitate publică.
(pauză profundă, respiră ca o profetesă din Antichitate)
Și, ca orice revelație adevărată… e surpriză. Chiar și pentru mine.
(în șoaptă, ca un oracol în recesiune): Mai ales… pentru mine.

GINA (notând febril pe clipboard, în transă):
„Premiu mistic, apare spontan. Eventual levitează.” Notat!

FOTOGRAFUL (nu zice nimic, dar face o poză unui colț gol cu un entuziasm care sugerează că acolo vede ceva ce muritorii nu percep):
clic
(apoi se mută spre un fursec și-l fotografiază în plan cinematic)

(EUGENIA se întoarce teatral către masă, atinge cu vârful degetului o floare de plastic și murmură ceva neinteligibil, dar poetic în aparență. GINA simte că a asistat la un moment de grație. MÂNZU își mai pune un fursec în buzunar. Cortina imaginară vibrează de tensiune estetică. În fundal, caloriferul bolborosește ca un narator nemulțumit.)

TABLOUL II – SOSIREA INVITAȚILOR (sau „Când cultura dă în floare… de plastic”)

Decorul a rămas neschimbat, deși parcă mai deprimat. Baloanele flasce atârnă de tavan ca niște speranțe vechi de la fondul cultural rural. Bannerul, „LANSARE VERSURII – Metafore cu sufletu”, continuă să sfideze gramatica, estetica și bunul-simț în general. În boxe, o baladă pop a fost masacrată de un saxofon digital care geme într-un jazz de mall. Sala e în pragul misticului… sau al râsului.

GINA (cu exaltarea unei stewardese care anunță aterizarea pe Lună):
Bună searaaa, dragii mei! Bunăă seara, poeți și poezii întrupate! Ce chipuri strălucitoare! Ce vibrații lirice! Ce… colaci minunați! (vede colacii) O, da… cultura are gust!

(Intră MĂTUȘA LENUȚA, pășind ca o regină de sat cu paltonul descheiat și geanta de rafie mângâiată de vremuri. Ține colacii cu mândrie maternă, ca pe niște trofee câștigate la olimpiada de cozonac.)

MĂTUȘA LENUȚA (cu voce de megafon folosit la hram):
Eugenie! Fătuca mătușii! Unde ești, păpădie cu rimă? Mai ții minte când scriai poezii cu cărbune pe peretele cotețului, între două găini? Ce vremuri, ce inspirație mirosind a tărâțe!

EUGENIA (din sală, crispată, cu cocul vibrând ușor):
Mătușă… te rog… poezia e o stare, nu un bâlci. Tăcerea e muzica sufletului rafinat.

(Intră PROFESORUL CRĂCIUN, cu bastonul ca o sabie a lucidității. Se oprește fix în fața bannerului, își pune ochelarii, oftează prelung ca un dascăl în fața bacalaureatului la limba română – sesiunea de toamnă.)

PROFESORUL CRĂCIUN:
„Versurii”… Doamne-ajută și Doamne-ferește în același timp. Când ortografia moare, poezia… suferă.

GINA (apăsând zâmbetul în fața adevărului dur):
E o greșeală estetică intenționată, dom’ profesor. O revoluție ortografică! O alegere… post-gramaticală.

PROFESORUL CRĂCIUN:
Post… logică. Post… educație. Trăim vremuri în care o cratimă e mai contestată decât o teză de doctorat.

(Intră ANDA, plutind ca o poezie proaspăt compusă la ora de dirigenție. Ține strâns un carnețel cu paiete și pix cu puf. Ochi mari, suflet gata de idolatrie.)

ANDA (cu respirație sacadată de emoție):
E… e adevărat că doamna Eugenia a scris o poezie pe un șervețel de tren, între două crochete, și-a fost tradusă direct în franceză, cu accente portugheze?

GINA (cu ton de crainică națională în stare de beatitudine lirică):
Adevărat și certificat pe blogul personal! Tradusă și-n portugheză… cu o aplicație de la reduceri. Dar sentimentul… a rămas intact!

ANDA (murmurând, ca într-o rugăciune):
O s-o rog să-mi lase un autograf… și, dacă se poate… o lacrimă originală, de inspirație crudă.

(Intră UN INVITAT DIN PUBLIC, în haine modeste, cu o mapă și o privire de om care a greșit sala și s-a trezit într-un univers paralel.)

INVITATUL:
Bună seara… E cu intrare liberă? Sau trebuie să contribui cu un catren, o metaforă… ceva?

GINA (cu brațele deschise ca la un botez literar):
Intrați! Aici se respiră poezie și se expiră admirație. Nu costă nimic… doar puțin din integritatea logicii personale.

(Publicul începe să se așeze. MÂNZU are trei farfurii pline deja. MĂTUȘA LENUȚA împarte colaci cu toți cei care par impresionați. ANDA scrie de zor în carnețel: „Lingura = destin”. PROFESORUL CRĂCIUN își notează mental zece greșeli pe afiș. INVITATUL deschide un sudoku și începe să joace în disperare. GINA, ridicată în picioare, își întinde mâinile spre tavan, ca într-un ritual poetic.)

GINA:
În câteva clipe… începe revelația! Se va recita. Se va vibra. Se va… premia! Și, poate, se va ierta și rima forțată…

(EUGENIA se ridică lent. Trena ei atinge două scaune, răstoarnă o fursecieră, dar ea nu clipește. MÂNZU înghite o tartină cu disperare, să fie pregătit pentru aplauze. Un spot palid luminează cocul Eugeniei ca pe un monument istoric în restaurare. Cortina imaginară coboară încet, ca o perdea de duș în sufrageria poeziei moderne.)

TABLOUL III – RECITALUL

Decorul n-a cedat. Încă mai rezistă. Slideshow-ul rulează în fundal: EUGENIA în lan de grâu (cu grâul ofilit), pe o bancă ruginită, cu o păpădie paralizată lângă tâmplă. În toate pozele, rujul depășește granițele feței, într-un act de revoltă estetică. Microfonul țiuie ca un greiere beat, iar pianul digital plânge în fundal o melodie de despărțire între două calorifere.

GINA (cu ecoul înflorind inutil din boxe):
Stimați iubitori de literatură și followers pasionați de stories cu citate! Bun venit la un moment unic! Emoția se toarnă în vers, iar versul – cu indulgență – se prelinge în suflet… sau pe podea. Pregătiți-vă pentru o revelație cu glitter!

(Intră EUGENIA. Rochia îi curge în valuri de dantelă ieftină. Cocul ei imens are propria gravitație. Trena i se agață într-un scaun, dar ea merge mai departe cu demnitatea unei regine la reduceri.)

EUGENIA:
Dragi… aleși ai serii… în această seară… sufletul meu va curge… în formă de strofă. Sunt o corabie de simțire într-un port de lacrimi. Iar voi… sunteți ancorele mele de speranță poetică.

MÂNZU (sărind cu un entuziasm nejustificat):
Doamnă! Permiteți-mi să exclam: „Eu sunt femeie. Eu sunt mister. Eu sunt cafea cu lapte din cer!” — capodoperă! Sublim! Subliniat de trei ori cu marker fosforescent! Îmi vibrează pancreasul!

PROFESORUL CRĂCIUN (gâfâind a dezamăgire didactică):
Cafeaua… nu cade din cer. Dacă pică, pică de pe raft, și atunci… pătează. Iar metafora, stimabilo, pătează logică.

ANDA (cu ochii măriți de idolatrie poetică și strălucire de pix cu puf):
Doamna Popovici… eu… azi-noapte… am visat că fluturii mi-au murit în stomac… și-am scris: „În mine-i cimitir de aripi.” E vina dumneavoastră… M-ați contaminat cu metaforă!

EUGENIA (cu glas tremurat ca o frunză de toamnă pe o pagină de Word):
Vai! Ce frumos! Să nu lași pe nimeni să-ți calce fluturii în picioare! Nici pe stomac, nici pe metaforă! Tu scrii din splina sufletului!

MĂTUȘA LENUȚA (din spate, cu mâinile ca două steaguri de susținere):
Eugenie! Zi-le, mamă! Tu ai fost mereu aparte! De mică plângeai la reclame cu detergent și făceai poezii din instrucțiunile de pe medicamente!

UN INVITAT DIN PUBLIC (răsfoind cartea ca pe o hartă fără busolă):
La pagina 27 scrie: „Am plâns cu stângul.” Ați vrut să spuneți… intens?

EUGENIA (cu un zâmbet de sfântă a durerii personale):
Este o lacrimă asimetrică. O revoltă emoțională care curge… lateral. Eu nu plâng ca toți oamenii. Eu plâng conceptual.

GINA (ridicând mâinile ca o preoteasă într-un templu al banalului):
Și acum… momentul sacru. Poezia scrisă aseară, la lumina unei lumânări cu miros de trandafiri în baie, privind luna printre calorifere…

EUGENIA (cu voce de oracol provincial):
Poezia se numește… „Eu sunt”.
(se drege teatral, de două ori)

Eu sunt femeie.
Eu sunt mister.
Eu sunt o cafea amară,
Cu lapte dulce din cer.
Eu sunt o tulpină de roze,
Într-un ghiveci de dor,
Dar nu orice ghiveci –
Unul pictat de un artist,
Pe litoral… pe nor.

(Se lasă o liniște atât de profundă încât se aude cum un fursec crapă sub presiunea spirituală. MÂNZU aplaudă ca la operă.)

MÂNZU (cu lacrimi fictive în colțul ochiului):
Postmodernismul n-a murit! Doarme într-o garsonieră din Văleni și scrie cu ojă aurie!

UN INVITAT (ridicând sprânceana):
„Cer” cu „nor”? Chiar?

EUGENIA (plutind pe superioritate):
Desigur. E o rimă… imperfectă. Ca noi toți. Ca acest difuzor. Ca emoția.

GINA:
Și… anunț bombă! Volumul „Metaforele Sufletului Meu” a fost tradus automat în patru limbi! Mulțumim aplicației PoemTrans™ pentru că a dus emoția în diaspora!

MÂNZU:
Am citit varianta portugheză. Nu am înțeles un cuvânt… și totuși, am plâns. De frumusețe sau de frică, nu știu.

(Se aude o înregistrare dramatică – vocea Eugeniei, cu ecou de catedrală și o muzică de fundal dintr-o telenovelă ieftină. Publicul se foiește. MĂTUȘA își face cruce. GINA a lăcrimat în fursecuri.)

EUGENIA (cu mâna pe inimă și rujul pe dinți):
Aceasta sunt eu. Aceasta este… arta.

UN INVITAT (în șoaptă, cu o doză de luciditate sinucigașă):
Aceasta este… arta de a turna sirop pe o umbră de idee… și a o vinde pe Goodreads cu cinci stele auto-dăruite.

(Luminile pâlpâie. Pianul mai scoate o notă. Cortina imaginară tremură. Publicul e între râs, tuse și uimire. Eugenia zâmbește. Ea nu vede ridicolul. Ea este… ridicolul în vers alb.)

TABLOUL IV – PREMIUL (sau „Când lingura devine destin”)

Decorul? Neschimbat. Baloanele mai stinse, florile de plastic ofilite de rușine, iar bannerul „VERSURII” zâmbește ironic din spate. Pe masa principală, sub lumina unui bec palid care pâlpâie ca o rugăciune neauzită, tronează trofeul suprem: o lingură de lemn, vopsită cu ojă aurie (posibilă ofertă de la reducerile de Black Friday) și sclipici mov aplicat cu lingurița de iaurt. În fundal, pianul digital interpretează „Titanic” într-o variantă care pare înregistrată într-un subsol cu ecou și pisici. Liniște grea. GINA se apropie de microfon, palidă, dar nobilă, cu lacrima gata să cadă direct în metaforă, ca o picătură de rouă pe un haiku neterminat.

GINA (cu voce tremurândă, între exaltare și suprasaturație emoțională):
Dragi prieteni ai artei, poeziei și simbolisticii domestice, a sosit… momentul. Momentul! Pe care l-am așteptat cu febră, fior, transă și puțină tensiune oculară.
În această seară… Premiul Lingura de Aur pentru Trăire Artistică Excepțională se oferă unei voci unice… unei ființe lirice… unei femei care a transformat viața într-un castron de metafore.

(Se oprește. O privește pe EUGENIA. Publicul stă nemișcat. Se simte tensiunea poetică, dar și puțin miros de cafea arsă. Într-o mișcare amplă, EUGENIA se ridică precum o statuie care decide brusc să aibă destin. Trena îi scârțâie pe parchet. Cocul rămâne perfect. Se apropie de scenă plutind ca o pasăre de porțelan.)

EUGENIA (cu o voce care tremură între orgoliu și revelație):
… mie.

(O tăcere. Genul acela de tăcere care precedă fie un miracol, fie o erupție nervoasă colectivă. MĂTUȘA LENUȚA izbucnește într-un hohot de aplauze ca la o nuntă în care mireasa recită din Bacovia. MÂNZU scapă o tartină. FOTOGRAFUL declanșează blițul direct în ochii unui copil care nu există.)

EUGENIA:
Am așteptat o viață întreagă să fiu recunoscută. Să aud: „Uite-o! Ea e!” Dar lumea a fost… oarbă. Așa că m-am recunoscut singură. Cu ochii inimii. Și oglinda frontală.

(Scoate o batistă albă cu inițialele brodate „EP” și o atinge ușor de un colț al ochiului… care nu plânge.)

EUGENIA:
Acest premiu… nu vine de la o instituție, o fundație, un juriu… Vine dintr-un loc tainic: între stern și eșarfa poetică. Din adâncuri… unde stă inspirația. Și… uneori… gastrita.

(Ridică Lingura de Aur deasupra capului ca pe un sceptru absurd. Spotul pâlpâie. Publicul nu știe dacă e metaforă sau moment de criză.)

EUGENIA:
Această lingură… e mărturie. E relicvă. Cu ea am mestecat în cazanul existenței, am amestecat traume, doruri și rime proaste. Și ce-a ieșit? Poezie. Pură. Lipicioasă. Nemuritoare.

GINA (fascinată, vizibil depășită):
O metaforă vizuală! Un trofeu poetic al vieții domestice. O oglindă a feminității creatoare… în lemn lăcuit!

EUGENIA:
Dedic acest premiu… mie. Și copilului meu interior. Care… nu a fost înțeles. Care a desenat rime pe pereți și a fost pedepsit.
Și părintelui meu artistic… care a murit fără să afle… că am debutat… pe Wattpad.

MÂNZU (cu lacrimi și frișcă pe obraz):
Sublim! Lingura asta… are greutate. E mai grea decât Nobelul. Literalmente. Am încercat s-o ridic.

PROFESORUL CRĂCIUN (resemnat, dar ironic):
În sfârșit! Avem cu ce mânca absurdul servit în castronul culturii contemporane!

ANDA (scrie frenetic în carnețelul cu paiete):
„Lingura = suflet”… „Premiul = eu”… „Viața = Ikea poetică”…

UN INVITAT DIN PUBLIC (confuz și fascinat):
Auto-premiere? Auto-validare? Auto… lin-gură? Ce e asta? Avangardă sau atac de ego?

MĂTUȘA LENUȚA (cu telefonul pregătit, fluturând colacii ca steaguri de susținere):
Aplaudați, mă! E fata mea! Cine n-are lingură, să-și cumpere! Da’ să fie cu sclipici, nu orice prostie!

GINA (plângând puțin, cu vocea unei crainice de la TVR Cultural în 1997):
Și cu aceasta… declar… solemn… evenimentul încheiat. Dar nu și emoția. Emoția rămâne! În sală, în fursecuri, în gând. Rămâneți cu noi pentru poze, autografe, vafe și poate… un moment bonus de revelație spontană.

(Pe fundal, pianul scoate o notă falsă care sună ca un suspin de pisică rănită. FOTOGRAFUL surprinde fix momentul în care EUGENIA își rearanjează cocul ca o coroană în luptă cu gravitația. Publicul se foiește, dar nimeni nu pleacă. Cortina imaginară coboară încet, ca o pleoapă epuizată de atâta dramatism. Lingura strălucește singură în lumina difuză, ca o relicvă absurdă într-un muzeu de neînțeles.)

🎭 SFÂRȘIT

Epilog – Lingura după furtună

Aplauze în reluare. Emoții post-lingurale. Vafe devorate și metafore rămase în aer.

În încheiere, câteva remarci primite după lansare:

Prof. univ. dr. Iulian Perdevară, specialist în literatură de lemn: „Un eveniment spectacol de lansare care m-a făcut să visez în versuri și să transpir în metafore. Remarcabil!”

Criticul literar Păpădia Lăcrămioara: Un eveniment care zgârie retina și gâdilă sufletul. Am oftat, am plâns, am căutat sensul cu o lupă.

Influencerul cultural @versuri_si_praf: „Eugenia Popovici e noua voce a poeziei de apartament. Un must-read!

Anonim din public: „N-am înțeles nimic. Dar mi-a plăcut tartina.”

Aceasta a fost ‘Lingura de aur și versul cu sclipici’. Un omagiu adus poeziei… și tuturor celor care au confundat-o vreodată cu patetismul decorativ. Rămâneți cu noi pentru un interviu exclusiv cu autoarea – realizat tot de ea. Pentru că dacă nimeni nu pune întrebările… tu le scrii, tu răspunzi și tot tu îți acorzi premiul. Asta nu e vanitate. E autonomie avangardistă.