Cinco de Mayo is Cancelled sau cum în inima Californiei ziua de 5 mai s-a mutat pe 13 mai

Există călătorii care se lipesc de suflet și întâmplări care, chiar dacă n-au ieșit cum sperai, te urmăresc cu un zâmbet ironic ani la rând. Cinco de Mayo, Santa Barbara și o margarita ratată s-au transformat, pentru mine, într-o poveste cu gust de taco și nostalgie mexicană.

În fiecare an, pe 5 mai, îmi spun că o să povestesc o întâmplare din perioada p.C. (a.k.a. preCovid), când ajungeam prin California aproape ca la mine acasă…

California, tierra mexicana

California nu a fost întotdeauna americană. A fost, multă vreme, pământ mexican. Și înainte de asta, locuită de comunități indigene. Apoi au venit spaniolii, pe la 1700, cu misiuni, orașe și drumuri care încă mai poartă numele lor – San Diego, San Jose, San Francisco…

Dar odată cu independența Mexicului în 1821, tot acest teritoriu a devenit parte din noul stat mexican. Pentru mai bine de două decenii, oamenii au vorbit spaniola, au crescut familii, au muncit pământul și au trăit ca acasă. Pentru că erau acasă.

Apoi, brusc, în timpul Războiului mexicano-american, lucrurile s-au schimbat. Americanii s-au revoltat, au inventat pentru scurt timp California Republic, dar adevărata cotitură a fost tratatul de pace – și California a devenit parte din Statele Unite.

Goana după aur din 1849 a adus mulți străini, dar rădăcinile mexicane au rămas adânci. Așa că nu, populația majoritar mexicană din California nu e doar despre imigrația recentă – e despre memorie, despre apartenență, despre un trecut care n-a trecut.

Granițele s-au schimbat, dar oamenii au rămas. Mexicanii au rămas. Cu limba, tradițiile, familia, munca. Cultura lor a continuat să respire în fiecare colț de stat, de la deserturi până la coastă.

Cinco de Mayo – între istorie și… fast food uleios

Cinco de Mayo. O zi cu ritm, culoare și istorie. Comemorează victoria neașteptată a armatei mexicane împotriva francezilor, la Puebla, în 1862. Se sărbătorește cu pasiune în Puebla și cu și mai multă exuberanță în California. Cel puțin în teorie…

Într-un an din perioada p.C. (a.k.a. preCovid), eram în Santa Barbara, pregătită ca la carte: margarita – check, tequila – check, good vibes – check. Eu iubesc sărbătorile mexicane. Îmi place mâncarea lor – picantă, vie, surprinzătoare. Îmi plac dansurile lor, cântecele, bucuria aia nestăpânită și autentică. Aveam cu mine colegul meu de bază – omul de sacrificiu în delegații, că așa e viața în big huge corporation style.

Ne pregătim emoțional, pornim spre centru cu entuziasm – și ce găsim? Nimic. Gol. Nu doar liniște. Ci gol de parcă venise sfârșitul lumii și uitaseră să ne anunțe. Magazine închise. Străzi pustii. Și Santa Barbara nu e mare, dar tot părea că nimerisem un oraș-fantomă.

Întrebăm un localnic: „Hello, hello, can you please tell us…” Răspunsul, sec, fără emoție: Cinco de Mayo is cancelled. Postponed to 13.

Adică… what?!

Taco de coșmar și o glumă care a rămas

Am mâncat un taco uleios de la singurul fast food deschis, de-am zis că tortilla fusese scufundată cu totul într-o cadă cu ulei încins. M-a luat cu amețeală, greață, frisoane – eram sigură că n-o mai apuc următoarea zi de muncă.

Noroc cu un pumn de pastile de la Walmart și niște mirosuri suspecte de la o farmacie locală care mi-au calmat și nervii și stomacul.

Dar gluma a rămas. De 7 ani încoace, „Cinco de Mayo is cancelled” e un inside joke între mine și fostul meu coleg – care, între timp, a părăsit banca Continental și… m-a părăsit și pe mine.

Un trecut care nu trece

Cinco de Mayo n-a fost ce trebuia, dar California… ah, California! A fost și rămâne pentru mine un amestec de istorie, călătorii și amintiri. Un loc de unde Mexicul n-a plecat niciodată cu adevărat. Și, chiar dacă n-am mai băut margarita aia, am rămas cu o poveste. Una pe care o spun în fiecare 5 mai. Cu zâmbet, cu dor, și cu un taco imaginar în mână.