Am terminat cartea de citit, cu mâinile reci, dar cu inima deschisă. Pe tot parcursul cărții am avut în minte atât de multe momente de claritate profundă. În același timp, am simțit că mi-a fost foarte greu să o citesc - este o carte vindecătoare. M-am gândit încă de la perioada comunismului, când căminele de copii erau pline - și nu neapărat de copii abandonați. Mă gândeam cât de mult au investit alte țări în a ne scoate de acolo și a ne educa, pentru că era cunoscut în toată Europa ce se întâmpla în acele cămine din România. Trăiesc cu speranța că astăzi este mai bine, dar nu cred că este foarte bine, pentru că tot oamenii noștri sunt cei care controlează. Când se primesc haine, ei le aleg pe cele mai bune - cumva, ei guvernează viața acestor copii. Totuși, trăiesc cu speranța că există și oameni corecți. Cât despre abuzuri, cred că toți am trecut, la un moment dat, printr-o formă sau alta. Ne este atât de frică să punem limite - de teama de a nu rămâne singuri, de a nu dezamăgi, de a nu ne simți iubiți. Și de multe ori este aproape imposibil să sesizăm și să vorbim despre asta, pentru că există o neîncredere profundă în instituțiile care ar trebui să ne reprezinte. Iar cu oamenii de lângă noi nu vorbim - din rușine, din frica de a nu fi judecați sau abandonați. Este un cerc vicios. M-am gândit mult la mama și la tata, cum de fiecare dată când ieșeam ne întrebau: „Când vii? Cu cine ieși?” și cât de multă grijă aveau pentru noi până ajungeam acasă. Acum realizez cât efort a fost din partea lor, ca noi să nu ajungem în situații din care să nu mai avem scăpare. Dacă mie mi-a fost atât de greu să citesc, cred că ți-a fost extrem de greu să o scrii. Nu știu, sincer, ce cuvinte să spun, pentru că mă simt atât de mică în fața oamenilor cu atât de mult curaj. Cred că ceea ce o să-mi rămână mult timp în minte este: „Tu nu ești vinovată, ești o victimă.” Dar, în același timp, și faptul că acum trebuie să avem curajul și maturitatea de a acționa.