Vizită la Mănăstirea Tismana
De fiecare dată când ajungem în Oltenia, la socri, pentru mai mult decât un weekend, îmi fac timp să dau o fugă la Mănăstirea Tismana. A devenit, în timp, un mic ritual personal. Un loc unde simt că pot lăsa jos gândurile care apasă, fără explicații și fără grabă.
- Un capitol aparte în istoria recentă a Mănăstirea Tismana îl reprezintă Muzeul Tezaurului BNR, un spațiu cu totul special, unic la nivel european. Este primul și singurul muzeu din Europa care prezintă publicului, într-o formă documentată și accesibilă, cele mai importante momente din perioada 1944–1947, așa cum reies din documentele originale ale Banca Națională a României.
- Mănăstirea Tismana este una dintre cele mai vechi și mai importante mănăstiri din România. A fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de Sfântul Nicodim de la Tismana și este așezată în județul Gorj, la poalele Munților Vâlcan, pe un pinten de stâncă. Poziționarea nu este întâmplătoare: cadrul natural a favorizat dintotdeauna viața de rugăciune și retragerea monahală, iar acest lucru se simte și astăzi.
- Această dimensiune practică nu este separată de viața spirituală, ci o completează în mod natural. La Tismana, rugăciunea și munca merg împreună, susținându-se reciproc și oferind un exemplu de echilibru, continuitate și simplitate trăită concret.
- Zilele de prăznuire ale sfinților țin de calendarul bisericesc general și marchează, de obicei, data mutării la Domnul. Pentru Tismana, o zi importantă este 13 octombrie, când este pomenit Cuviosul Gherontie de la Tismana. Aceasta nu este un hram al mănăstirii, ci o cinstire legată de viața și mărturia sa personală.
Așa s-a întâmplat în a doua zi de Crăciun. Am mers la Tismana știind că este hramul mic al mănăstirii și că slujba urma să fie oficiată de Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, alături de un sobor numeros de călugări, preoți și diaconi. A fost un motiv în plus, dar nu singurul. Maicile de la Tismana ne primesc întotdeauna cu bucurie, iar masa de praznic e absolut delicioasă (aici se mănâncă doar pește, niciun alt fel de carne).
Istoria Mănăstirii Tismana
Mănăstirea Tismana este una dintre cele mai vechi și mai importante mănăstiri din România. A fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de Sfântul Nicodim de la Tismana și este așezată în județul Gorj, la poalele Munților Vâlcan, pe un pinten de stâncă. Poziționarea nu este întâmplătoare: cadrul natural a favorizat dintotdeauna viața de rugăciune și retragerea monahală, iar acest lucru se simte și astăzi.
La începuturile sale, Tismana a fost o mănăstire de călugări, condusă chiar de Sfântul Nicodim, care a fost și primul ei stareț. Timp de peste cinci secole, mănăstirea a funcționat ca obște monahală bărbătească, traversând perioade istorice dificile, dar păstrându-și rolul spiritual și cultural.
În secolul XX, ultimul stareț al mănăstirii de călugări a fost Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana. După arestarea sa și în contextul schimbărilor impuse de regimul comunist, mănăstirea a fost reorganizată, iar în anul 1949 a devenit mănăstire de maici, așa cum este și astăzi. Cei doi sfinți marchează simbolic începutul și încheierea unei etape esențiale din istoria Tismanei.
Sfinții de la Mănăstirea Tismana
Sfântul Nicodim de la Tismana
Întemeietorul Mănăstirii Tismana și primul ei stareț, Sfântul Nicodim este una dintre figurile esențiale ale monahismului românesc medieval. Nu doar prin ceea ce a construit, ci mai ales prin felul în care a gândit viața monahală ca rânduială durabilă, nu ca gest izolat.
Născut în jurul anului 1320, de neam macedo-român, Sfântul Nicodim a primit o formare temeinică pentru vremea sa. Tinerețea și-a petrecut-o în Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar, unde nu a fost doar un simplu monah, ci a ajuns egumen și chiar protoepistat, parte din conducerea Sfântului Munte. Această experiență athonită i-a oferit o viziune clară asupra disciplinei, rânduielii și responsabilității care trebuie să stea la baza unei mănăstiri vii.
Când a venit în Țara Românească, Sfântul Nicodim nu a întemeiat mănăstiri la întâmplare. A ales locuri retrase, dar accesibile, așezate în natură, potrivite pentru rugăciune și nevoință, dar și pentru continuitate. Tismana este poate cel mai bun exemplu: construită pe stâncă, ferită de drumurile mari, dar suficient de aproape de comunități, mănăstirea a fost gândită ca un loc de echilibru între retragere și slujire.
Ca stareț, Sfântul Nicodim a fost un om al rânduielii, dar nu al rigidității. A pus bazele unei vieți monahale stabile, în care rugăciunea, munca și grija pentru oameni se susțineau reciproc. Ajuns la bătrânețe, nu s-a agățat de conducere, ci a știut să o încredințeze ucenicului său, retrăgându-se în peștera de lângă mănăstire pentru o viață de schimnic. Chiar și atunci, cobora la Tismana la duminici și sărbători, slujea, îi sfătuia pe frați și îi ajuta pe cei bolnavi.
Viața Sfântului Nicodim explică de ce Tismana nu este doar un monument istoric sau un reper turistic. Este un loc viu, care a crescut organic, cu răbdare și discernământ, gândit încă de la început pentru durată lungă. Rânduiala pusă de el a rezistat secolelor, schimbărilor politice și vremurilor grele, iar această continuitate este, poate, cea mai clară mărturie a valorii sale.
Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana
Ultimul stareț al Mănăstirii Tismana ca obște de călugări, Sfântul Gherasim este una dintre figurile care leagă direct istoria veche a mănăstirii de drama profundă a Bisericii Ortodoxe în secolul XX. Viața lui nu se înțelege în afara contextului dur al instaurării regimului comunist, dar nici nu se reduce la suferință: este, înainte de toate, o viață de responsabilitate, asumare și fidelitate față de credință.
Născut în județul Bacău, Sfântul Gherasim a intrat de tânăr în viața monahală și a urmat studii de Teologie la București. A slujit Biserica în mai multe locuri și roluri – stareț al Mănăstirii Arnota, bibliotecar la Cernica, misionar în Transnistria – experiențe care i-au format atât rigoarea intelectuală, cât și sensibilitatea pastorală. În anul 1943 a fost numit stareț al Mănăstirii Tismana, într-o perioadă deja tensionată, marcată de război și de schimbări politice majore.
După instaurarea regimului comunist, poziția sa fermă și predicile cu mesaj anticomunist au atras rapid atenția autorităților. În 1948 a fost arestat și a urmat un lung traseu al detenției: Craiova, Aiud, Pitești, Gherla și lagărul de muncă de la Canalul Dunăre–Marea Neagră, Poarta Albă. Aceste locuri au devenit, pentru el, spații de mărturisire prin suferință, într-un regim care încerca sistematic să distrugă credința și demnitatea umană.
Slăbit de condițiile inumane de detenție, s-a îmbolnăvit grav și a fost transferat la Sanatoriul din Târgu-Ocna, unde a trecut la Domnul la 25 decembrie 1951, chiar în ziua de Crăciun. Moartea sa în detenție a pecetluit o viață trăită până la capăt în asumare și fidelitate.
Canonizarea sa recentă aduce în lumină nu doar destinul unui om, ci și o întreagă pagină din istoria Tismanei și a Bisericii românești. Sfântul Gherasim este puntea dintre Tismana medievală și Tismana secolului XX, dintre rânduiala veche a mănăstirii și prigoana modernă. Prin viața și moartea sa, el arată că sfințenia nu aparține doar începuturilor, ci se naște și în vremuri grele, atunci când credința este pusă la încercare.
Cuviosul Gherontie de la Tismana
O altă figură profund legată de Mănăstirea Tismana este Cuviosul Gherontie, cunoscut și ca „nebun pentru Hristos” – o formulare care, în tradiția ortodoxă, nu desemnează excentricitatea, ci o formă radicală de asumare a credinței, trăită dincolo de convenții și așteptări sociale.
Născut în 1934, în satul Viscri din Țara Făgărașului, Cuviosul Gherontie a avut o viață aparent modestă, cu puțină școală, dar cu o adâncime duhovnicească dobândită prin experiență, suferință și discernământ. Contextul politic al vremii l-a obligat să trăiască mare parte din viață în afara zidurilor mănăstirii, după Decretul 410 din 1959, care a alungat mii de monahi din așezămintele lor. Pentru el, însă, ieșirea din mănăstire nu a însemnat ieșirea din viața în Hristos.
A alternat perioadele scurte petrecute pe la diferite mănăstiri cu viața alături de familie, muncind în agricultura impusă de regim, dar fără a-și abandona rânduiala interioară. Oriunde se afla, vorbea oamenilor simplu și direct despre lucrurile esențiale: trecerea noastră prin lume, responsabilitatea față de suflet și nevoia de a rămâne drepți, chiar și atunci când credința nu mai are un cadru vizibil care să o susțină.
Discreția a fost una dintre trăsăturile sale definitorii. Nu a căutat recunoaștere, nu s-a impus prin funcții sau autoritate, iar această alegere i-a marcat întreaga viață. A plecat la Domnul la 13 octombrie 2018, la Betleem, așa cum însuși spusese cu ani înainte – în tăcere, fără gesturi spectaculoase, cu o moarte trăită ca o trecere firească.
Cinstirea sa la Tismana nu are forma unui hram, ci a unei amintiri vii, legate de felul în care credința poate fi trăită și în afara structurilor formale. Cuviosul Gherontie rămâne un reper al statorniciei tăcute, al asumării personale și al unei sfințenii care nu se impune, ci se lasă descoperită de cei care știu să privească atent.
Hramul mare, hramul mic și zilele de prăznuire
În tradiția ortodoxă, termenii de hram, hram mic și zi de prăznuire nu sunt sinonimi. Hramul este sărbătoarea principală a unei mănăstiri, legată de ocrotitorul ei spiritual. La Tismana, hramul mare este Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august.
Hramul mic este o sărbătoare secundară, specifică locului, dedicată unor sfinți strâns legați de istoria mănăstirii. La Tismana, acesta este pe 26 decembrie, când sunt cinstiți Sfântul Nicodim de la Tismana și Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, acesta din urmă fiind canonizat anul acesta.
Zilele de prăznuire ale sfinților țin de calendarul bisericesc general și marchează, de obicei, data mutării la Domnul. Pentru Tismana, o zi importantă este 13 octombrie, când este pomenit Cuviosul Gherontie de la Tismana. Aceasta nu este un hram al mănăstirii, ci o cinstire legată de viața și mărturia sa personală.
Chilia-peșteră a Sfântului Nicodim
În stânca din sudul bisericii mănăstirii se află Peștera Sfântului Nicodim, locul unde acesta a ales să ducă o viață de schimnic. Ajuns la o vârstă înaintată, Sfântul Nicodim a încredințat grija mănăstirilor Vodița și Tismana ucenicului său, ieromonahul Agaton, și s-a retras aici pentru o nevoință aspră, marcată de post, priveghere și rugăciune neîncetată.
La câțiva metri de chilie, pe stâncă, se poate observa o formă naturală cunoscută sub numele de „Șarpele împietrit”. Tradiția locală spune că aceasta ar fi legată de o minune a Sfântului Nicodim, care, prin rugăciune, ar fi făcut inofensivă o reptilă ce îi amenința viața. Dincolo de dimensiunea legendară, locul este privit ca un simbol al credinței și al încrederii în ajutorul divin.
Chiar și din această retragere, legătura sa cu obștea a rămas vie. Sfântul Nicodim cobora la mănăstire duminica și la marile sărbători, slujea Sfânta Liturghie, îi îngrijea pe cei bolnavi, lua masa alături de frați și le oferea sfat și mângâiere. Apoi se întorcea în peșteră, reluând rânduiala sa aspră. Această alternanță între singurătate și slujire explică poate cel mai bine spiritul Tismanei: o viață trăită în adâncime, dar deschisă oamenilor.
Muzeul Tezaurului BNR de la Mănăstirea Tismana
Un capitol aparte în istoria recentă a Mănăstirea Tismana îl reprezintă Muzeul Tezaurului BNR, un spațiu cu totul special, unic la nivel european. Este primul și singurul muzeu din Europa care prezintă publicului, într-o formă documentată și accesibilă, cele mai importante momente din perioada 1944–1947, așa cum reies din documentele originale ale Banca Națională a României.
Muzeul a fost inaugurat de BNR la Tismana și este dedicat unuia dintre cele mai puțin cunoscute, dar esențiale episoade din istoria României: adăpostirea Tezaurului României în peștera de lângă mănăstire, într-un context extrem de tensionat, la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. În acea perioadă, peste 200 de tone de aur au fost ascunse aici, pentru a fi protejate de riscul confiscării de către Armata Roșie, aflată deja pe teritoriul României.
Expoziția este construită în jurul documentelor de arhivă ale BNR și include obiecte specifice intervalului 1944–1947, explicând clar deciziile, logistica și contextul politic al operațiunii. Potrivit relatării semnate de Mugur Isărescu în volumul „Odiseea aurului BNR – Tismana 1944–1947”, în septembrie 1944, Consiliul general al BNR a decis mutarea Tezaurului în peștera din apropierea mănăstirii, cu acordul Mitropolitului Olteniei și cu sprijinul soldaților Detașamentului „Neptun”, responsabili de paza zonei.
Aurul a fost păstrat în grotă până în februarie 1947, când trei garnituri CFR au transportat întregul Tezaur înapoi la București. Astăzi, peștera care a adăpostit această comoară și muzeul amenajat în apropiere oferă vizitatorilor o perspectivă clară asupra unui episod decisiv pentru siguranța financiară a României.
Prin Muzeul Tezaurului BNR, Tismana nu este doar un reper spiritual și istoric medieval, ci și un loc-cheie al istoriei moderne, unde credința, discreția și responsabilitatea instituțională s-au întâlnit într-un moment critic.
Autogospodărire la Mănăstirea Tismana
Mănăstirea Mănăstirea Tismana funcționează și astăzi după un principiu vechi al vieții monahale: autogospodărirea. Obștea de maici își asigură o parte importantă din cele necesare traiului zilnic, dar produce și alimente sau remedii naturale pentru cei care trec pragul mănăstirii. Aici se pregătesc creme, tincturi și siropuri naturale, realizate după rețete simple, cu ingrediente atent alese, fără aditivi sau procese industriale. De asemenea, mănăstirea produce produse lactate și preparate pe bază de păstrăv, toate în cantități moderate, adaptate ritmului firesc al vieții monahale.
În viața de zi cu zi, fiecare maică are o rânduială bine stabilită. Unele se ocupă de pregătirea mesei, altele de orânduirea zilnică a mănăstirii, de micul conac unde sunt crescute caprele, de grădinărit sau de culesul plantelor folosite în preparatele fitoterapeutice. Toate aceste activități sunt integrate firesc în programul mănăstirii, fără grabă și fără risipă.
Magazinul de la poarta curții mănăstirii este, de cele mai multe ori, plin de oameni care caută produse simple și curate, dar și o formă de continuitate a acestui mod de viață. Pentru mulți vizitatori, întâlnirea cu aceste produse este o prelungire firească a experienței de la Tismana – una în care grija pentru suflet și cea pentru trup nu sunt niciodată separate.
Această dimensiune practică nu este separată de viața spirituală, ci o completează în mod natural. La Tismana, rugăciunea și munca merg împreună, susținându-se reciproc și oferind un exemplu de echilibru, continuitate și simplitate trăită concret.
Încheiere
Pentru mine, toate aceste informații nu rămân doar date istorice. Ele dau sens fiecărei vizite și explică, poate, de ce Tismana rămâne un loc în care revin firesc, fără să simt nevoia să justific asta.
Facebook Comments