Acasă » Viața reală nu vine cu manual » Scurtmetrajul „N-a fost. Este și va fi”. Despre frică, memorie și un portret dispărut

Scurtmetrajul „N-a fost. Este și va fi”. Despre frică, memorie și un portret dispărut

Am participat recent la proiecția scurtmetrajului „N-a fost. Este și va fi”, în regia lui Radu M. Savin, inspirat din povestirea „Deasupra noastră, doar cerul înstelat” de Cristian Vicol. A fost unul dintre acele evenimente care, deși începe ca o simplă ieșire culturală, se termină prin a-ți răscoli sertare personale pe care credeai că nu le mai deschide nimeni.

Proiecția a avut loc la Cinema Johnny, un cinematograf de tradiție, recent redeschis în cartierul Freidorf din Timișoara. Spațiul a fost reconvertit într-un centru cultural pentru comunitate și poartă numele lui Johnny Weissmuller – actor și înotător celebru, născut chiar în acest cartier. Un detaliu care, într-un mod straniu, leagă istoria mare de istoriile mici, personale.

Scurtmetrajul „N-a fost. Este și va fi”. Despre frică, memorie și un portret dispărut

Povestea scurtmetrajului are la bază un fapt real, aproape absurd, petrecut în zilele de 18–19 decembrie 1989, în plin context al Revoluției. Textul lui Cristian Vicol este inspirat dintr-o întâmplare trăită de tatăl său și de un prieten: dispariția portretului lui Ceaușescu dintr-o uzină. Ce urmează e un mecanism tipic pentru acea perioadă – presiune, frică, ordine absurde și amenințarea unor consecințe greu de imaginat azi, toate pentru un obiect simbolic.

Filmul adaptează ușor această situație: din biroul directorului unei întreprinderi este furat portretul lui Ceaușescu, iar doi muncitori, Cornel și Pilu, sunt constrânși să fure un alt portret dintr-o școală din apropiere, înainte ca Miliția să vină în control. Într-un oraș aflat la un pas de explozie, cei doi riscă totul pentru un gest aparent ridicol, dar care spune enorm despre atmosfera de frică și control din acele zile.

Discuție cu Cristian Vicol și Radu M. Savin (online), dar și cu mama mea!

După proiecție a urmat o discuție cu Cristian Vicol și Radu M. Savin (online), moderată de Cristina Băldău. Momentul de Q&A a devenit însă cu adevărat intens într-un punct neașteptat: atunci când mama mea a început să povestească.

Zilele de 17–18 decembrie 1989 i-au prins pe părinții mei pe drumuri, în trenuri care traversau trasee precum Reșița–Oradea sau Timișoara–Zimnicea. În gara din Timișoara, securitatea păzea strict peroanele, pentru ca nimeni să nu coboare în orașul deja cuprins de revoluție. În același timp, trenuri pline de muncitori aduși din Craiova și București, dar și de soldați trimiși să înăbușe revoltele, se îndreptau tot spre Timișoara. Mulți dintre acești soldați au fost întorși din drum, la Caransebeș, când au izbucnit revolte și în București. Nimeni nu știa exact ce se întâmplă. Frica era peste tot, densă, aproape palpabilă.

Discuția a ajuns inevitabil la tema fricii – nu doar ca realitate a trecutului, ci ca reflex care persistă și azi. Mama și-a amintit cum, înainte de 1989, oamenilor le era teamă să vorbească liber chiar și în propriile case. De vecini. De pereți. De copii.

La un moment dat, într-o discuție banală, părinții mei au spus acasă că Ceaușescu „e prost”. Eu aveam puțin peste doi ani, dar, ca orice copil mic, am reținut exact ce nu trebuia. Am început să repet obsesiv: „Așa-i că Ceaușescu e prost, așa-i, mami?”. Panica lor a fost reală. Încercau să mă convingă disperat că am înțeles greșit, că nu e adevărat, doar-doar să nu repet vorbele la grădiniță, în parc sau în fața cuiva care ar fi putut raporta. O propoziție spusă de un copil putea deveni un pericol real pentru o familie.

Câteva minute în care te uiți cu adevărat

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la „N-a fost. Este și va fi” este faptul că e un scurtmetraj. Tocmai această durată redusă te obligă să fii prezent. Știi că ai foarte puțin timp la dispoziție și, paradoxal, asta te face mai atent. Te uiți „cum trebuie”, fără pauze mentale, fără gândul că mai recuperezi o scenă mai târziu. Urmărești gesturile mici, reacțiile, tăcerile, pentru că știi că filmul se va termina repede și că fiecare secundă contează.

Mi-au plăcut mult personajele și felul în care sunt construite. Sunt credibile, recognoscibile, vii. Gesturile lor spun, de multe ori, mai mult decât dialogul, iar interpretarea este impecabilă, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un film realizat cu un micropuget. Nimic nu pare forțat, nimic nu încearcă să epateze. Totul e reținut, exact atât cât trebuie, iar asta face ca povestea să funcționeze.

Perspectiva din care este spusă povestea este una profund familială, chiar dacă situația în sine este alucinantă. Frica nu e prezentată ca un concept abstract sau strict istoric, ci ca ceva care se infiltrează în relații simple, cotidiene, între oameni obișnuiți. Tocmai această apropiere face filmul mai puternic decât multe discursuri explicite despre perioada respectivă.

Scena de închidere mi s-a părut extrem de bine aleasă. Finalul este amar, dar simbolistica e puternică și deloc gratuită. Umbra crucii formate de tocul geamurilor, așezată lângă portretul lui Ceaușescu, spune enorm fără să explice nimic. E un cadru care rămâne cu tine și care închide filmul exact așa cum trebuie: tăcut, neliniștitor și memorabil.

Pe scurt, mi-a plăcut mult filmul. Poate tocmai pentru că nu încearcă să spună mai mult decât trebuie – dar reușește să spună tot ce contează.

De ce sunt importante astfel de proiecte?

Pleci de la un film despre un portret furat și ajungi, inevitabil, la amintiri care nu-ți aparțin direct, dar care te-au format. Evenimentul mi-a reamintit cât de importante sunt proiectele culturale care recuperează și contextualizează memoria recentă. Ele nu sunt doar exerciții artistice, ci forme de igienă colectivă. Ne ajută să nu uităm, să înțelegem prin ce am trecut și, mai ales, de ce este esențial să nu normalizăm niciodată din nou frica.

Pentru că, odată ce frica devine rutină, lucrurile cu adevărat grave ajung să pară… normale. Iar asta e, probabil, cea mai periculoasă lecție a tuturor.

Cinema Johnny și omul din spatele numelui

Cinema Johnny nu este doar un cinematograf redeschis, ci un exemplu reușit de recuperare a unui spațiu cu istorie și de transformare a lui într-un loc viu, conectat la comunitate. După reabilitare, clădirea din cartierul Freidorf a fost regândită ca un centru cultural flexibil, capabil să găzduiască mult mai mult decât simple proiecții de film.

La parter se află un spațiu versatil, cu o capacitate de până la 80 de locuri, conceput pentru a se adapta ușor diferitelor tipuri de evenimente. Programul este alcătuit de Centrul de Proiecte, în colaborare cu parteneri din scena culturală timișoreană, și include proiecții de film pentru toate vârstele, spectacole de teatru independent, reprezentații performative, ateliere, dar și evenimente cu componentă educațională și socială. Sala principală poate funcționa, la nevoie, și ca spațiu de repetiții pentru teatru, dans sau muzică – un detaliu care spune multe despre deschiderea și utilitatea reală a locului.

La etajul clădirii se pregătește, în colaborare cu Visit Timișoara, deschiderea unei expoziții permanente dedicate memoriei lui Johnny Weissmuller – omul al cărui nume îl poartă cinematograful. Weissmuller s-a născut în acest cartier și a ajuns una dintre figurile cele mai recognoscibile ale secolului XX. A fost multiplu campion olimpic la natație, câștigând medalii sub drapelul Statelor Unite, înainte de a deveni celebru la nivel mondial prin rolul lui Tarzan, pe care l-a interpretat începând din 1932.

Există ceva simbolic în faptul că un spațiu cultural din Freidorf îi poartă numele: un loc dedicat comunității, memoriei și poveștilor, legat de destinul cuiva care a plecat dintr-un cartier timișorean și a ajuns un icon global. Cinema Johnny nu recuperează doar o clădire, ci și o identitate – una care îmbină istoria locală cu cultura contemporană și care dă sens ideii de memorie trăită, nu doar expusă în vitrină.

Facebook Comments

Similar Posts