Când prietenia supraviețuiește iubirii, familiei și chiar morții: „Dansează când îți vine să plângi” de Camelia Cavadia

Am intrat în contact cu stilul Cameliei Cavadia grație volumului Măștile fricii și m-am îndrăgostit instant. A fost ca și cum autoarea ar fi dat un nume iubirii mele pentru realismul crunt, pentru poveștile originale și bine scrise, și ar fi făcut Bucureștiul să pară de zece ori mai dramatic și mai plin de mister. Vă recomand cu foarte mare drag și volumul acela de povestiri, deși astăzi nu despre el vorbim.

Măștile fricii, cartea pe care o trăiești odată cu personajele

De fapt, dacă mă uit la parcursul Cameliei Cavadia, îmi dau seama că există un fir care leagă cărțile ei: interesul pentru oameni, pentru zonele lor vulnerabile, pentru lucrurile pe care le ascundem, pentru fricile pe care le ducem cu noi și pentru felul în care trecutul nu se obosește niciodată să ne ajungă din urmă. Debutul a fost Vina, în 2015, urmat de Măștile fricii, în 2016, apoi Purgatoriul îngerilor, în 2018, Sufletul lumii, în 2022 și, acum, Dansează când îți vine să plângi, publicat în 2026. Eu le-am citit pe toate, mai puțin Vina, iar întâlnirea mea cu scrisul ei a început, așadar, cu Măștile fricii, cartea care m-a făcut să vreau să văd ce mai are de spus autoarea.

Trei femei, o prietenie și o Românie care nu uită nimic

Revenind la Dansează când îți vine să plângi, romanul ăsta m-a atras încă de când am aflat prima oară titlul și am văzut coperta. Iar Camelia Cavadia a reușit din nou să mă țină în poveste de la prima până la ultima pagină. Are ceva din Desperate Housewives, dacă le-ai scoate din suburbia americană și le-ai arunca direct în România comunistă și postcomunistă. Numai că aici nu avem decorul lucios și senzația că orice problemă poate fi rezolvată între două pahare de vin și o discuție pe canapea. Avem România noastră, cu istoria ei, cu lipsurile ei, cu familiile ei, cu lucrurile despre care nu se vorbea, cu lucrurile despre care se vorbea prea puțin și cu toate compromisurile pe care oamenii au învățat să le facă pentru a merge mai departe.

Romanul m-a dus cu gândul la tetralogia Elenei Ferrante. Nu pentru că poveștile ar fi identice – acum, privind lucrurile la rece, cred că sunt chiar destul de diferite, ci pentru felul în care prietenia dintre femei devine mai mult decât un simplu decor: devine axul în jurul căruia se construiesc vieți întregi, cu iubiri, rivalități, traume, alegeri, greșeli și toate lucrurile pe care femeile le duc cu ele de-a lungul anilor. Și cred că tocmai aici este una dintre marile reușite ale romanului: cele trei femei nu sunt construite ca niște personaje care trebuie să demonstreze ceva cititorului. Sunt oameni. Cu bune, cu rele, cu prostii, cu frici, cu momente în care fac exact ce trebuie și cu altele în care îți vine să le iei de umeri și să le întrebi – Femeie, chiar nu vezi ce faci?!

Simona, Ralu și Ileana. Trei femei și trei caractere cât se poate de diferite, între care se leagă o prietenie care se simte ca un adevărat roller coaster. Camelia Cavadia construiește relația dintre ele cu atâta autenticitate și atenție la detalii, încât realismul răzbate efectiv printre pagini. Nu sunt trei personaje care se întâlnesc pentru că așa cere construcția unui roman și apoi rămân prietene pentru că trebuie să existe o prietenie în poveste. Sunt trei femei care ajung să se cunoască, să se influențeze, să se suporte, să se rănească, să se ajute, să se judece și, mai ales, să rămână una pentru cealaltă în momente în care viața le ia pe sus.

Simona, Ralu și Ileana: trei femei, trei răni, trei feluri de a supraviețui

Simona este femeia care a crescut într-un glob de sticlă atât de bine conturat, încât a ajuns adultul care a luat o mulțime de decizii impulsive și care se luptă cu un optimism ce uneori se simte de-a dreptul toxic. Își idealizează orice relație romantică, se minimizează pe sine cu o ușurință dezarmantă și are nevoie de zeci de ani pentru a învăța să se prioritizeze cu adevărat. Este genul de personaj pe care îl poți privi din exterior și te poți întreba de ce nu vede lucrurile evidente, până când îți dai seama că, pentru ea, lucrurile evidente nu sunt deloc evidente. Când ai fost crescută într-un anumit fel, îți construiești și adultul după aceleași reguli. Și nu există un buton pe care să-l apeși într-o dimineață și să spui – Gata, de azi mă aleg pe mine.

Ralu este femeia pe care sărăcia și traiul alături de rude mereu indisponibile emoțional au făcut-o să caute iubire și validare autentică. Nu se poate bucura de o reușită personală mai mult de două secunde, fiindcă apare imediat vocea aceea care îi amintește că e doar fata săracă, fata care nu și-a depășit cu adevărat condiția, fata care încă n-a realizat nimic suficient de notabil. E greu să te bucuri de ceea ce ai construit când ai învățat să te privești mereu prin ochii celor care te-au făcut să crezi că nu vei fi niciodată suficient de bună. Și cred că tocmai această luptă interioară a lui Ralu mi s-a părut atât de recognoscibilă: poți să ajungi într-un loc în care, obiectiv vorbind, ai toate motivele să fii mândră de tine, dar în interior să rămâi copilul care încă așteaptă să audă de la cineva – Ai făcut bine. Ești suficientă.

Ileana este avocatul desăvârșit, femeia care domină sala de judecată, dar care n-are habar cum să-și țină familia unită. Se mulțumește cu firimituri de afecțiune pentru că are mereu senzația că, oricum, nu știe să ofere atât de mult pe cât primește și a primit de la alții. Și uite așa, poți să fii impecabil într-o profesie și să te descurci de minune cu problemele altora, dar să nu știi ce să faci cu propriile răni. Camelia Cavadia nu transformă succesul profesional într-o garanție a fericirii personale și nici nu ne vinde povestea aceea simplă în care femeia puternică de la serviciu trebuie să fie automat și femeia puternică de acasă. Dimpotrivă. Ileana ne arată cât de diferite pot fi cele două lumi și cât de ușor poți să câștigi o bătălie în sala de judecată, dar să pierzi, încet și aproape fără să observi, bătăliile din propria familie.

Și apoi vine lovitura: Ileana moare

Trei femei diferite, cu istorii personale complicate, cu alegeri bune și mai puțin bune, cu vulnerabilități și mecanisme de apărare pe care le-au construit de-a lungul vieții. Femei care nu se vindecă peste noapte și care nu devin brusc versiuni perfecte ale lor însele doar pentru că au înțeles, în sfârșit, de unde li se trag toate problemele. Și poate că acesta este unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult: romanul nu promite soluții rapide. Viața nu funcționează așa, iar personajele nu sunt scutite de consecințele propriilor alegeri doar pentru că cititorul ajunge să le înțeleagă.

După o copilărie trăită în comunism, o tinerețe prinsă fix în miezul Revoluției din 1989, traume transgeneraționale și emoționale duse și vindecate extrem de greu, după numeroase dezamăgiri și palme ale karmei care le călesc și le transformă în femei adevărate, momentul în care Ileana moare de cancer cade ca un adevărat trăsnet peste Simona și Ralu. Cele două decid să rememoreze totul cu ajutorul vechiului album de fotografii. Iar moartea Ilenei schimbă, de fapt, perspectiva asupra întregii povești, pentru că fotografia devine mai mult decât o fotografie, iar amintirea devine mai mult decât o simplă întoarcere în trecut. Devine o formă de recuperare a unei vieți, cu tot ce a fost frumos, dureros, nedrept, absurd sau pur și simplu inevitabil.

De la comunism la pandemie: o Românie văzută prin viețile lor

Așa ne poartă Camelia Cavadia între trecut și prezent, într-un periplu pe care personal l-am adorat cap-coadă. Pornim din România de dinainte de 1989, trecem prin Revoluție și toate schimbările semnificative aduse de aceasta și ajungem în perioada de după pandemia de COVID-19. Și tocmai această pendulare între perioade mi s-a părut foarte bine construită, pentru că trecutul nu apare ca o fotografie îngălbenită pe care o privești câteva secunde și apoi o pui la loc în album. Trecutul continuă să lucreze în oameni. Se vede în relații, în alegeri, în frici, în felul în care iubesc, în felul în care se raportează la bani, la familie, la succes și la propriul lor loc în lume.

Mi-a plăcut la nebunie că am aflat extrem de multe lucruri noi despre viața de dinainte și de după 1989, în special în ceea ce privește viața adolescenților și a tinerilor: de la felul în care se desfășurau examenele, la contextul în care tinerii erau nevoiți să intre mult mai repede în câmpul muncii din cauza unui examen picat, la viața și munca în fabrică, activități de timp liber etc. Pentru cineva care n-a trăit în comunism, dar care rămâne extrem de pasionat de subiect, a fost o adevărată plăcere să citesc această parte a romanului. Pentru că istoria nu înseamnă doar date, evenimente și nume de politicieni. Înseamnă și ce făcea un adolescent după școală, cum își găsea de lucru, ce însemna să pici un examen, unde munceai, cum îți petreceai timpul liber și ce însemna, concret, să fii tânăr într-o Românie care funcționa după reguli pe care astăzi mulți dintre noi le putem înțelege doar dacă le vedem prin povești. Ce mi-a mai plăcut a fost că autoarea a prezentat pandemia de COVID-19 ca pe ceva real, autentic, care nu e idealizat nici profund pozitiv, nici profund negativ. Exact așa cum a fost pentru cei mai mulți dintre noi: o perioadă ciudată, apăsătoare, uneori absurdă, uneori revelatoare, în care fiecare a dus cu el propriile frici și propriile mecanisme de supraviețuire.

Camelia Cavadia nu menajează pe nimeni

Dar romanul acesta nu se oprește la prietenie, iubire și dramele personale. Camelia Cavadia taie în carne vie atunci când vine vorba despre subiectele pe care le pune pe masă și, uneori, în aceeași frază, parcă așază și bandajul pe rană. Comunism, Revoluție, Mineriadă, nașterea într-un spital de stat, avorturi clandestine, rolul femeii în societatea românească, viață de familie, ratare, puterea de a te ridica după o lovitură și reziliență. Subiecte feminine și probleme profund românești, pe care nu le poți trece cu vederea și nici nu le poți reduce la câteva clișee despre femei puternice și femei vulnerabile. Sunt teme care se ating unele de altele și care explică, în bună măsură, de ce personajele ajung să fie ceea ce sunt. Pentru că nu putem vorbi despre femeile acestea fără să vorbim despre lumea în care au crescut și fără să înțelegem că o parte dintre rănile lor nu au început cu ele.

Cartea vorbește despre felul în care societatea ne formează, despre ce moștenim fără să ne dăm seama și despre cât de greu este să te desprinzi de o viață în care ai învățat să funcționezi într-un anumit fel. Și poate că aici este una dintre cele mai interesante întrebări pe care mi le-a lăsat romanul: cât din ceea ce considerăm astăzi că este „felul nostru de a fi” este, de fapt, construit din lucruri pe care le-am primit de la familie, societate, epocă și experiențele prin care am trecut? Cât din noi este alegere și cât este reacție? Și, mai ales, cât de mult trebuie să pierdem până să învățăm să ne alegem altfel?

Dacă aș fi ascultat titlul, ar fi trebuit să dansez mult!

Dacă aș fi ascultat îndemnul titlului, ar fi trebuit să dansez mult! Pentru că romanul acesta mi-a adus emoție, tristețe, revoltă și momente în care m-am oprit să mă gândesc la toate lucrurile pe care le ducem cu noi prin viață. Este una dintre acele cărți în care nu te limitezi la a urmări povestea personajelor, ci începi inevitabil să faci comparații, să-ți amintești oameni, situații, discuții, alegeri. Și poate că tocmai de aceea mi-a fost atât de greu să o privesc doar ca pe o poveste despre trei femei.

Mă declar răpită în universul Cameliei Cavadia și abia aștept să descopăr ce alte povești mai are de spus. Iar dacă tot am ajuns aici, vă spun și cui i-aș recomanda cartea. Dacă aveți un grup de prietene apropiate, faceți-vă cu încredere cadou cartea asta și discutați-o pe îndelete la următoarea întâlnire. Sunt convinsă că veți avea multe de spus. Despre personaje, despre alegerile lor, despre prietenie, despre femei și, probabil, și despre propriile noastre vieți. Pentru că unele cărți se termină la ultima pagină, iar altele abia atunci încep să-ți pună întrebări.

Dacă aveți în familie sau în cercul de apropiați o femeie care iubește poveștile despre prietenie, relații, familie, traume, alegeri și toate micile și marile complicăreli ale vieții, Dansează când îți vine să plângi poate fi un cadou foarte inspirat. Mai ales dacă este genul de cititoare care, după ce termină o carte, are nevoie să vorbească despre ea. Pentru că aceasta nu mi se pare o carte pe care să o citești și să o închizi pur și simplu. Este o carte despre care vrei să vorbești. Și poate chiar să te cerți puțin cu prietenele pe marginea alegerilor personajelor. Ceea ce, să fim serioși, este una dintre marile plăceri ale unei cărți bune.

Prietenia ca drum spre casă

Și, pentru că unele cărți au darul de a spune în câteva rânduri lucruri pentru care noi am avea nevoie de pagini întregi, las aici un fragment care mi se pare că surprinde minunat unul dintre mesajele centrale ale romanului:

„Prietenia adevărată e mai presus de iubiri, de înfrățirea familială, e singurul loc pe care ți-l alegi, cu tot ce presupune asta. Prietenia e acel spațiu al siguranței, în care te simți protejat chiar și când afară e calamitate naturală. Prietenia e drumul spre casă atunci când nu mai știi unde e casa. Și poate cel mai frumos dintre toate, prietenia e acea prezență spusă nu prin vorbe, nici măcar prin fapte, ci prin liniștea de a avea pe cineva alături, când tot ce te sperie cel mai mult pe lume e să fii singur.”

⭐ 5/5. Clar, în top 5 lecturi ale mele din 2026!