Oare, cu fiecare poveste nouă, scriitorul își arde karma sau creează una nouă?

„Actorul întruchipează pe rând nenumărate personaje, el trăiește un număr considerabil de existențe și deci își consumă propria lui karma într-un timp mult mai scurt decât restul omenirii. […] Asta înseamnă că el cunoaște, într-o singură existență, pasiunile, speranțele, suferințele și revelațiile a cincizeci sau o sută de existențe.” — Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

Când am citit aceste rânduri, primul meu gând a fost: dar scriitorii? Dacă actorul întruchipează nenumărate personaje și, prin ele, trăiește nenumărate existențe, scriitorul ce face? Întrebarea mi-a venit aproape firesc, pentru că există o diferență care mi se pare esențială: actorul primește un personaj și îi dă trup, voce, gesturi și emoție, în timp ce scriitorul este cel care scoate la iveală însăși existența acelui personaj.

Scriitorul nu doar intră într-o altă viață. O scoate la iveală. O construiește din cuvinte, îi dă un trecut, oameni pe care să-i iubească sau să-i piardă, frici, alegeri, greșeli, speranțe și, mai devreme sau mai târziu, un destin.

Și atunci m-am întrebat: oare scriitorul își consumă și el propria karma prin toate aceste vieți pe care le scoate la iveală? Sau, dimpotrivă, cu fiecare poveste nouă deschide o nouă dimensiune a karmei?

Aici apare și o nuanță de limbaj care mi se pare importantă. În sanscrită, karman este substantivul care desemnează, în sens de bază, acțiunea, fapta, actul. „Karma”, forma prin care termenul a intrat și s-a consacrat în limbajul modern, nu desemnează, în sens originar, un concept complet diferit. În uzul contemporan, însă, „karma” este folosită mai ales pentru a vorbi despre principiul consecințelor acțiunilor și despre legătura dintre ceea ce facem și ceea ce decurge din acele acțiuni. Cu alte cuvinte, diferența nu este atât între două concepte separate, cât între termenul sanscrit karman și forma și sensul în care „karma” a devenit cunoscută în limbajul modern.

Iar această distincție îmi place tocmai pentru că readuce întrebarea la acțiune și consecință. Ce face scriitorul când scrie? Creează doar o poveste sau pune în mișcare ceva care va continua să producă efecte și după ce el a pus punct?

Nu am răspunsul. Și nici nu cred că vreau să formulez unul definitiv, pentru că întrebarea mi se pare mult mai interesantă decât un răspuns categoric. Dar ea m-a făcut să mă uit altfel la propriul meu fel de a scrie și, mai ales, la ceea ce se întâmplă cu mine în timp ce scriu.

Eu nu știu să scriu de la distanță. Când scriu o poveste, intru în ea. Mă implic, sufăr cu personajele mele, mă bucur alături de ele, mă tem pentru ele, mă enervez pe ele. Nu le privesc ca pe niște simple construcții literare pe care le pot muta după bunul meu plac, asemenea unor piese pe o tablă. Uneori încerc să le schimb drumul și descopăr că nu vor. Își aleg singure destinul, iar eu trebuie să le urmez.

Cu cât un personaj devine mai bine conturat, cu atât simt mai puternic că nu mai pot să-i atribui orice acțiune fără să trădez logica lui interioară. Îi cunosc trecutul, fricile, limitele, dorințele și contradicțiile, iar toate acestea încep să producă, aproape firesc, consecințe.

Poate cel mai frumos exemplu este Neela.

Am scris despre o femeie din India a cărei viață era atât de diferită de a mea, încât, la început, totul părea să aparțină unei lumi în care eu nu aveam cum să intru. Neela era căsătorită de foarte tânără. Avea copii, un soț, o casă și o viață construită în jurul unor reguli pe care nu ea le stabilise. Dar avea și un loc secret al ei: dansul. În singurătate, dansa. Dansul devenea pentru ea o formă de libertate, un spațiu în care putea fi altfel decât îi permitea viața de zi cu zi.

Iar întâlnirea dintre ea și femeia care povestește devine, pentru amândouă, o fereastră către o altă existență. Vorbesc despre viețile pe care nu le-au trăit, despre libertate și despre ce ar însemna să poată alege. Pentru câteva momente, fiecare ajunge să privească lumea prin ochii celeilalte și să înțeleagă că există întotdeauna și vieți pe care nu le-am trăit, dar pe care le putem imagina atât de intens încât, pentru o clipă, ele par aproape posibile.

La un moment dat, Neela spune: „Nu am dreptul să fiu nefericită, îmi răscumpăr karma.”

Când am scris asta, nu cred că mă gândeam la toate întrebările pe care avea să mi le ridice mai târziu. Pentru mine, în acel moment, era vocea Neelăi, felul ei de a-și explica propria existență și de a da un sens unei vieți în care alegerile personale fuseseră, în mare măsură, circumscrise de familie, tradiție și împrejurări. Dar acum, privind înapoi, mi se pare aproape inevitabilă legătura.

Eu îi construisem Neelăi o viață. Îi dădusem alegeri, limite, dorințe, pierderi și o anumită înțelegere a karmei. Dar, pe măsură ce o scriam, Neela devenea tot mai mult ea însăși. Nu mai puteam să o fac să fie oricum. Avea propriul ei adevăr, iar destinul pe care i-l construisem începea să funcționeze după regulile propriei sale logici.

Apoi mă gândesc la Chipurile întunericului. Nu la o poveste anume, ci la întregul univers pe care l-am construit acolo. La toate personajele, la toate viețile lor, la întunericul lor, la alegerile lor și la consecințele acelor alegeri. Privit din exterior, este un univers literar. Privit din interiorul procesului de scriere, pentru mine a fost o succesiune de existențe în care am intrat una câte una.

Când privesc acum acest univers, îmi dau seama că, de fapt, am locuit o vreme în foarte multe vieți. Nu le-am privit din exterior, am fost acolo. Am încercat să înțeleg de ce oamenii aceia aleg ceea ce aleg, de ce se tem, ce îi împinge înainte și ce îi face să se oprească.

Și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care, după ce termin o poveste, am nevoie de puțin timp înainte să pot să mă uit la ea cu adevărat. Pentru că, în timp ce scriu, nu mă întreb ce spune povestea despre mine. Pur și simplu o trăiesc.

Partea cea mai ciudată vine abia la final, când recitesc. Atunci se întâmplă ceva ce nu am văzut în timp ce scriam: descopăr că, undeva în poveste, sunt și eu. Nu neapărat în personajul principal, nu neapărat în situațiile prin care trece. Uneori e doar o reacție, o frică, o dorință, o vulnerabilitate, un gând pe care personajul îl are și pe care eu nu mi-aș fi permis poate să-l spun cu voce tare.

Și atunci mă văd. Mă văd într-un colț pe care nimeni nu-l știa, într-un colț pe care l-am ținut bine ascuns, undeva în subconștient sau în acel spațiu foarte personal în care păstrăm lucrurile pe care ne este teamă să le arătăm celorlalți.

Uneori nici măcar nu știu, în timp ce scriu, că acel lucru există acolo. Îl recunosc abia când povestea este terminată și mă întorc asupra ei din afara procesului de creație.

Poate că aceasta este una dintre cele mai surprinzătoare forme în care literatura funcționează pentru mine: scriu despre altcineva și ajung să mă întâlnesc pe mine. Creez o viață care, aparent, nu-mi aparține și descopăr în ea o parte din propria mea viață interioară.

Uneori, scriitorul nu-și spune secretele în jurnal. Le ascunde în personaje. Iar personajele i le întorc, într-o zi, sub forma unei oglinzi.

Eu scriu proză realistă. Chiar și atunci când ficționalizez, poveștile mele au, de cele mai multe ori, rădăcini în realitate: în experiențele mele, în poveștile oamenilor din jurul meu, în lucrurile pe care le văd, le aud și le simt. Le transform, le amestec, le schimb. Uneori un personaj poate porni de la o persoană reală, o situație poate avea rădăcini într-o experiență adevărată, iar o emoție poate veni dintr-un loc pe care numai eu îl cunosc. Dar ceva real rămâne.

Poate tocmai de aceea oamenii se regăsesc uneori în poveștile mele. Pentru că, dincolo de ficționalizare, există acea materie vie din care literatura este făcută: emoția reală, conflictul real, frica reală, dorința reală de a fi înțeles, iubit, văzut sau eliberat. Povestea schimbă forma realității, dar nu îi poate elimina complet adevărul interior.

Și apoi se întâmplă ceva și mai interesant: povestea pleacă de la mine și ajunge la altcineva. Un cititor o deschide și se recunoaște. Poate își amintește de cineva. Poate înțelege ceva ce nu înțelesese până atunci. Poate plânge. Poate se revoltă. Poate își pune o întrebare pe care nu și-o pusese niciodată.

Poate, fără ca eu să știu vreodată, o anumită frază ajunge într-un loc sensibil al vieții lui și produce o schimbare. Iar din acel moment, povestea nu mai este doar experiența mea și nici doar povestea personajului. Devine parte din experiența celui care o citește.

De aici, lanțul devine mai lung decât pare la început: eu → personajul → povestea → cititorul.

O experiență reală trece prin ficțiune și ajunge să producă ceva într-o altă viață, într-un alt om, într-o altă poveste pe care eu poate nu o voi cunoaște niciodată. Cititorul poate transforma ceea ce a primit într-o amintire, într-o emoție, într-o decizie, într-o conversație sau chiar într-o schimbare pe care autorul nu o va vedea niciodată.

Și tocmai aici întrebarea despre karma devine, pentru mine, și mai complicată.

Dacă ne întoarcem la sensul mai vechi al conceptului, la karman ca acțiune sau faptă, și la ideea de consecință care se naște din acțiune, atunci povestea poate fi privită, măcar metaforic, ca un act care nu se încheie atunci când scriitorul pune punct. În limbajul modern, „karma” a ajuns să desemneze tocmai această idee mai largă a consecințelor și a legăturilor cauzale.

Așadar, nu este vorba despre două concepte complet separate — karman și „karma” —, ci despre un termen sanscrit și despre forma și sensurile pe care acesta le-a dobândit în timp. În articolul meu, folosesc „karma” în sensul contemporan, ca imagine pentru lanțul de acțiuni și consecințe.

Iar dacă privim astfel lucrurile, scrierea însăși devine o acțiune. Eu scriu. Povestea există. Cititorul o întâlnește. Reacționează. Gândește. Simte. Face poate o alegere. Iar alegerea lui poate produce, la rândul ei, alte consecințe.

Nu spun că literatura produce literalmente „karma”. Asta ar însemna să transformăm o întrebare personală într-o afirmație despre o realitate pe care eu nu am cum să o demonstrez. Dar, dacă folosim această lentilă, devine fascinant faptul că un act aparent intim — scrierea unei povești — poate continua să producă efecte mult dincolo de momentul în care a fost scris.

Și aici mă întorc la întrebarea de la care am pornit.

Dacă actorul, spune Eliade, își consumă karma trăind într-un timp concentrat atât de multe existențe, ce se întâmplă cu scriitorul? Cu scriitorul care nu doar trăiește alte vieți, ci le scoate la iveală? Cu scriitorul care descoperă, după ce pune punct, că într-unul dintre personaje s-a ascuns chiar el? Și mai ales cu povestea care, după ce pleacă din mâna lui, începe să trăiască în cititor?

Poate că scrisul consumă ceva din noi. Poate că ne eliberează. Poate că, prin faptul că aducem la lumină lucruri pe care nu am știut sau nu am putut să le spunem altfel, chiar „ardem” ceva.

Poate că punerea în cuvinte a unei experiențe îi schimbă raportul cu noi: ceea ce a fost cândva doar o trăire devine o poveste pe care o putem privi, înțelege și, într-un anumit sens, depăși.

Dar poate că este exact invers: poate că fiecare poveste nouă creează o nouă înlănțuire de cauze și consecințe. Un nou destin, o nouă dimensiune care nu exista înainte să punem primul cuvânt pe hârtie.

Pentru că, odată creată, povestea nu mai aparține în întregime celui care a scris-o. Ea intră în lume, întâlnește alte conștiințe și poate produce lucruri pe care autorul nu le-a anticipat și nu le mai poate controla.

Și poate că tocmai aici este partea cea mai fascinantă a întrebării: oare, cu fiecare poveste nouă, scriitorul își arde karma sau creează una nouă?

Nu știu. Și, pentru moment, cred că prefer să rămân cu întrebarea.