Acasă » Cultură cu replici bune » Am mers la un concert multisenzorial să ascult Vivaldi. Am ajuns să-l simt cu tot corpul.

Am mers la un concert multisenzorial să ascult Vivaldi. Am ajuns să-l simt cu tot corpul.

Stau cu ochii închiși. Sunt desculță. În jurul meu, mii de luminițe tremură în întuneric, iar acordurile lui Vivaldi se așază peste mine, unul câte unul. Sunt la un concert multisenzorial, dar, pentru câteva clipe, uit complet unde sunt. Simt aromele din sală, simt muzica, simt vibrațiile care ajung până în tălpi și, pentru câteva clipe, nu mai sunt în Filarmonica de Stat din Oradea. Sunt undeva departe, purtată de acordurile celor patru anotimpuri. Și, pentru câteva minute, sufletul meu și-a luat zborul.

Așa a început, pentru mine, experiența unui concert „Multisenzorial” – Vivaldi’s Four Seasons. Când am intrat în Filarmonică, primul lucru pe care l-am simțit au fost aromele. Se simțeau încă de la intrare și, înainte ca muzica să înceapă, ele mi-au transmis că urmează să trăiesc altceva decât un concert în sensul obișnuit al cuvântului. Mi s-a părut fascinant că experiența începuse deja înainte de primul acord. Nu auzisem încă nicio notă, dar deja un alt simț îmi spunea că urmează ceva diferit.

Apoi am intrat în sală și m-a cuprins lumina. Mii de luminițe de lumânări cu LED transformaseră spațiul într-un loc aproape ireal. Era ceva cald, liniștit, aproape de o stare de zen și relaxare. Nu era doar o sală în care urma să se cânte muzică. Era un spațiu construit pentru a te face să încetinești, să lași agitația de afară la ușă și să fii atent la ceea ce se întâmplă în interiorul tău. M-am uitat în jur și am avut senzația că am intrat într-o poveste. Și apoi au început acordurile. Vivaldi. Anotimpurile. Și atunci am înțeles cu adevărat de ce experiența se numește „Multisenzorial”.

Când muzica nu se mai ascultă, ci se simte

De obicei, când mergem la un concert, spunem că „ascultăm” muzică. Dar oare muzica se aude doar cu urechile? Eu am vrut să aflu. Așa că, la un moment dat, m-am descălțat. Pur și simplu. Nu pentru că era nevoie, nu pentru că făcea parte din program, ci pentru că am simțit că vreau să merg puțin mai departe cu experiența. Am vrut să simt vibrațiile. Nu doar să aud sunetele, ci să le simt. Să las muzica să ajungă la mine și pe altă cale. Și a ajuns.

Pentru mine, gestul a fost absolut firesc. Dacă tot eram într-un concert construit în jurul ideii de a stimula mai multe simțuri, de ce să mă opresc doar la auz? Așa că am lăsat și tălpile să „asculte”. Am vrut să simt vibrația sunetelor în tălpi și să descopăr dacă un sunet poate fi perceput altfel atunci când nu îl mai primești doar prin urechi, ci îl lași să ajungă la tine prin corp. Poate că pare un detaliu mic, dar tocmai detaliile acestea au făcut ca experiența să fie a mea și nu doar o experiență pe care am privit-o din exterior.

Au fost fragmente de muzică pe care le-am savurat cu ochii închiși. Și spun „savurat” intenționat. Pentru că nu mai era doar despre a asculta. Era despre a lăsa muzica să facă ceva cu mine. Când închizi ochii, parcă se schimbă ceva. Lumina dispare. Rămân sunetul, parfumul, vibrația și propria ta respirație. Iar atunci muzica începe să ocupe tot spațiul. Nu mai este doar ceva ce vine de pe scenă și ajunge la tine prin auz. Devine stare. Devine imagine. Devine amintire. Devine zbor.

M-am simțit purtată de acordurile anotimpurilor departe de locul în care mă aflam fizic. Trupul meu era acolo, în sala Filarmonicii din Oradea, dar mintea și sufletul meu plecaseră într-o altă parte. Nu știu exact unde și nici nu cred că trebuia să știu. Era suficient să fiu acolo. Să ascult. Să simt. Să mă bucur. Și să las sufletul să plece puțin la plimbare.

45 de minute în care lumea putea să mai aștepte

Concertul a durat 45 de minute. Doar 45. Și mi s-au părut atât de frumoase, încât aș fi putut să-i ascult și să-i privesc pe artiști la nesfârșit. Atmosfera a fost minunată, artiștii – adevărați maeștri, iar punerea în scenă a întregului concert mi s-a părut cu adevărat senzațională.

Nu era doar muzică. Era lumină. Era parfum. Era sunet. Era vibrație. Era starea aceea de liniște pe care nu o mai găsești chiar atât de ușor în viața de zi cu zi. Și poate tocmai de aceea am simțit că acele 45 de minute au fost mult mai lungi decât au fost în realitate. Pentru că, atunci când ești cu adevărat prezent într-un moment, timpul parcă își pierde pentru puțin puterea.

Am putut să stau acolo fără să mă grăbesc nicăieri. Fără să mă gândesc la următoarea întâlnire, la lucrurile pe care le am de făcut sau la ceea ce mă așteaptă după ce ies pe ușa Filarmonicii. Doar să fiu. Și mi-am dat seama cât de rar ne mai permitem, în viața de zi cu zi, să facem asta. Să fim într-un loc fără să fim deja cu gândul în următorul.

Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care le uităm cel mai des: că putem să ne bucurăm. Pur și simplu. Fără să avem un motiv extraordinar. Fără să bifăm ceva pe o listă. Fără să transformăm fiecare experiență într-o obligație, într-un obiectiv sau într-o poveste pe care trebuie neapărat să o spunem cuiva. Uneori putem doar să fim acolo și să ne bucurăm.

Un concert pentru toate simțurile

Evenimentele „Multisenzorial” sunt concepute tocmai în jurul acestei idei: stimularea mai multor simțuri – vizual, auditiv și olfactiv. În sală sunt prezente parfumuri ambientale utilizate pentru a completa atmosfera artistică, iar lumina lumânărilor cu LED construiește acel decor cald, aproape de poveste, în care muzica se aude altfel.

Eu am profitat însă de un simț în plus. M-am descălțat și am simțit vibrația sunetelor în tălpi. Și mi s-a părut minunat.

Poate că aici este frumusețea unui astfel de concept: nu îți spune cum trebuie să trăiești experiența. Îți creează cadrul și te lasă să descoperi singur ce se întâmplă cu tine. Pentru cineva poate fi lumina. Pentru altcineva, parfumul. Pentru mine au fost toate acestea, plus vibrația pe care am simțit-o fizic și starea aceea de libertate pe care mi-a dat-o muzica.

Mi-a plăcut enorm și ideea din spatele concertelor „Multisenzorial”: dorința de a aduce muzica clasică mai aproape de oameni. Să o asculți live, la lumina a mii de luminițe, într-un spațiu în care până și mirosul este ales pentru a completa experiența. Pentru că un concert nu înseamnă doar ceea ce auzi. Înseamnă atmosferă, emoție și toate acele detalii care te fac să simți muzica altfel.

Pentru mine, exact asta a fost.

Vivaldi, patru anotimpuri și patru artiști

În spatele acestei experiențe au fost patru artiști pe care i-am ascultat cu admirație: Ioana Forna – vioara 1, Paul Moldovan – vioara 2, Francis Gallagher – violă și Attila Szabo – violoncel. Cvartetul a interpretat magic, iar Vivaldi a prins viață în fața mea într-un mod pe care, sincer, nu cred că îl voi uita prea curând.

Am admirat felul în care muzica lor s-a întâlnit cu spațiul, cu lumina și cu atmosfera creată în jurul ei. Pentru că, în cele din urmă, oricât de multe elemente ar exista într-un astfel de concept, muzica rămâne în centrul experienței. Iar în acea seară, muzica a fost cea care m-a purtat departe.

Cele patru anotimpuri au devenit, pentru mine, mai mult decât o lucrare pe care am ascultat-o. Au devenit o călătorie. O călătorie pe care am făcut-o stând pe loc, cu ochii închiși și cu picioarele desculțe, în mijlocul unei săli luminate de mii de luminițe.

Lecția cu care am plecat

Când am ieșit din Filarmonică, eram mai relaxată. Mai liniștită. Și, mai ales, mai recunoscătoare că am avut această oportunitate. Dar am plecat și cu un gând care a rămas cu mine: poate că trebuie să învăț să mă bucur mai mult de viață. De aici. De acum. De lucrurile care se întâmplă în fața mea, nu doar de cele pe care încă le aștept.

Poate că trebuie să învăț să mai închid din când în când ochii. Să-mi scot pantofii. Să ascult. Să simt. Să mă opresc. Să nu mai încerc mereu să ajung undeva și să-mi dau voie, măcar uneori, să fiu exact acolo unde sunt.

Pentru că uneori nu avem nevoie să plecăm foarte departe ca să călătorim. Uneori este suficient să închidem ochii și să lăsăm muzica să ne ducă.

Iar eu, în cele 45 de minute petrecute la concertul „Multisenzorial”, am fost purtată. Am plecat din locul în care eram fără să mă mișc de acolo. Am călătorit prin anotimpurile lui Vivaldi, am simțit aromele, lumina, vibrațiile și liniștea și, pentru câteva momente, am uitat de tot ce era dincolo de sala aceea.

Poate că asta înseamnă, de fapt, să fii prezent. Nu să faci mai multe lucruri în același timp, ci să fii cu adevărat acolo unde ești.

Dacă aveți ocazia, mergeți

Dacă aveți ocazia să trăiți un concert „Multisenzorial”, vă recomand din suflet să o faceți. Nu doar pentru muzică. Nu doar pentru lumina lumânărilor. Nu doar pentru aromele care completează atmosfera. Ci pentru voi.

Pentru cele câteva zeci de minute în care puteți să vă opriți din alergat și să vă amintiți cum este să simțiți un moment cu adevărat. Să fiți acolo. Cu totul. Să vă bucurați de ceea ce se întâmplă chiar atunci, nu de ceea ce urmează.

Iar dacă, la un moment dat, simțiți nevoia să vă descălțați ca să simțiți muzica și în tălpi… faceți-o. Eu am făcut-o. Și tare bine mi-a prins.

Facebook Comments

Similar Posts