Ceața mentală în migrenă. Sau cum să uiți cuvântul „lingură” în timp ce o ții în mână

Atunci când oamenii se gândesc la migrenă, își imaginează aproape întotdeauna durerea. Își imaginează o persoană retrasă într-o cameră întunecată, cu ochii închiși și cu tâmplele strânse între palme, încercând să reziste pulsațiilor care îi traversează capul. Se gândesc la greață, la sensibilitatea exagerată la lumină și la zgomote, la medicamente, la programări la neurolog și la zile pierdute. Toate acestea sunt reale și fac parte din experiența migrenei. Există însă și simptome despre care se vorbește mult mai puțin, poate pentru că nu se văd, poate pentru că sunt greu de descris, poate pentru că nici măcar cei care le trăiesc nu găsesc întotdeauna cuvintele potrivite pentru a explica ce se întâmplă. Unul dintre ele este ceața mentală.

Poate că este ignorată pentru că nu apare pe analize și nu poate fi măsurată cu precizia cu care măsurăm alte simptome. Poate că este trecută cu vederea pentru că din exterior seamănă cu o simplă oboseală, cu o clipă de neatenție sau cu o persoană care pare puțin absentă. În realitate, pentru multe persoane cu migrenă, ceața mentală este unul dintre cele mai frustrante și mai greu de suportat simptome ale bolii, tocmai pentru că afectează lucrurile pe care le considerăm esențiale pentru identitatea noastră: capacitatea de a gândi clar, de a ne exprima, de a lua decizii și de a funcționa normal.

Dacă durerea este partea pe care oamenii o observă, ceața mentală este partea care îți invadează viața fără să lase urme vizibile. Se strecoară în gesturile cele mai banale și transformă activități pe care le-ai făcut de mii de ori în mici enigme cotidiene. Deschizi frigiderul și rămâi câteva secunde privind rafturile fără să îți amintești de ce ai venit. Intri într-o cameră cu un scop foarte clar și, înainte să ajungi la capătul încăperii, realizezi că nu mai ai nici cea mai vagă idee ce căutai acolo. Te oprești, privești în jur, încerci să reconstruiești traseul gândului care te-a adus până acolo și speri că memoria va reveni dacă faci câțiva pași înapoi. Uneori funcționează. Alteori nu.

Există momente în care citești un e-mail important și ajungi la final fără să îți amintești ce ai citit la început. Îl recitești. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Nu pentru că textul ar fi complicat și nici pentru că nu ai capacitatea de a-l înțelege, ci pentru că informația pare să nu se fixeze nicăieri. Cuvintele trec prin minte ca apa printr-o sită și, deși le vezi și le citești, nu reușesc să lase în urmă acel sentiment firesc de înțelegere pe care îl ai într-o zi obișnuită.

Apoi vine una dintre cele mai absurde manifestări ale ceții mentale, aceea care pare amuzantă atunci când o povestești și incredibil de frustrantă atunci când o trăiești. Este momentul în care uiți un cuvânt banal. Nu un termen medical sofisticat și nici vreun concept complicat pe care îl folosești rar, ci un cuvânt obișnuit, prezent în vocabularul tău de zi cu zi. Poate fi „lingură”, „frigider”, „șosete” sau „telecomandă”. Știi perfect ce este obiectul respectiv. Îl vezi în fața ta. Îl folosești. Poate chiar îl ai în mână. Îi cunoști forma, funcția și locul din casă, dar cuvântul care îl definește pare să se fi evaporat complet. Nu pare ascuns undeva în memorie și nu poate fi recuperat printr-un efort suplimentar. Pur și simplu lipsește. Și rămâi acolo, privind obiectul respectiv, știind exact ce este și neputând să îi spui numele.

Uneori situația devine aproape comică.

– Dă-mi și mie… aia…

Și începi să arăți cu degetul.

– Care?

– Știi tu… pentru supă…

– Lingura?

– Da! Lingura!

În clipa în care auzi cuvântul, îl recunoști instantaneu și te întrebi cum a fost posibil să dispară pentru câteva secunde ceva atât de simplu. Alteori nu râzi deloc. Mai ales atunci când se întâmplă într-o ședință, într-o prezentare, într-o conversație importantă sau în orice situație în care ai nevoie ca mintea ta să funcționeze la capacitate maximă.

Pentru mine, cea mai bună descriere a ceții mentale este că simt că mintea mea se mișcă prin apă. Nu prin aerul clar și liber al unei zile bune, ci prin apă. Totul există în continuare, dar nimic nu mai circulă cu viteza obișnuită. Gândurile ajung cu întârziere, cuvintele există, dar trebuie căutate, iar deciziile simple consumă mai multă energie decât ar fi normal. Lucrurile care într-o zi obișnuită îmi iau câteva secunde pot ajunge să ocupe minute întregi. Nu pentru că nu știu ce am de făcut și nici pentru că nu înțeleg ceea ce se întâmplă în jurul meu, ci pentru că sistemul neurologic este deja suprasolicitat și încearcă să funcționeze cu resurse limitate.

Partea cea mai dificilă este că tu observi fiecare diferență. Știi cine ești. Știi ce poți. Știi cât de repede funcționează creierul tău într-o zi bună și tocmai de aceea observi imediat când ceva nu este în regulă. Observi când îți cauți cuvintele mai mult decât ar trebui. Observi când pierzi firul unei conversații. Observi când trebuie să recitești un document de trei ori înainte să îl înțelegi sau când te uiți la ecran și ai senzația că mintea refuză pur și simplu să coopereze. Observi când începi o propoziție și, la jumătatea ei, uiți unde voiai să ajungi. Pentru cei din jur poate părea un detaliu minor. Pentru tine este o comparație permanentă între felul în care funcționezi de obicei și felul în care funcționezi acum.

Pe lângă frustrare apare adesea și teama. Teama că ceilalți vor interpreta greșit ceea ce se întâmplă. Că vor crede că nu ești atent, că nu îți pasă, că nu ești suficient de pregătit sau că nu îți faci treaba cum trebuie. Mai ales la locul de muncă, ceața mentală poate deveni o sursă importantă de anxietate. Nu pentru că nu ai cunoștințele necesare, ci pentru că accesul la ele pare temporar îngreunat. Resursele pe care în mod normal le-ai folosi pentru concentrare, comunicare și procesarea informațiilor sunt deja consumate de o furtună neurologică pe care ceilalți nu o pot vedea. În timp ce ei văd doar o persoană care pare puțin obosită, tu încerci să gestionezi un creier care funcționează după alte reguli decât cele obișnuite.

De aceea cred că este important să spunem clar un lucru: ceața mentală nu este lipsă de inteligență, nu este lipsă de interes, nu este lene și nu este lipsă de profesionalism. Este migrenă. Persoanele cu migrenă nu devin mai puțin inteligente în timpul unui atac, nu devin mai puțin competente și nici mai puțin capabile. Doar că, pentru câteva ore sau uneori pentru câteva zile, creierul lor funcționează într-un mod complet diferit. Iar acest lucru este incredibil de obositor.

Un aspect despre care se vorbește prea puțin este faptul că ceața mentală nu apare doar în timpul durerii. Uneori apare înaintea atacului, ca un semnal discret că migrena se apropie. Alteori rămâne după ce durerea a trecut, în perioada numită postdrom, pe care multe persoane o descriu ca pe o mahmureală migrenoasă. Există zile în care durerea a dispărut aproape complet, dar mintea încă pare că încearcă să își găsească drumul înapoi. Parcă sistemul neurologic face inventarul după furtună și încearcă să repună fiecare lucru la locul lui. Funcționezi, dar nu la capacitatea cu care ești obișnuit. Gândești, dar nu la viteza cu care ești obișnuit. Ești prezent, dar nu în totalitate.

În astfel de momente realizezi că migrena nu este doar o durere de cap. Este o experiență neurologică complexă care poate afecta felul în care gândești, vorbești, procesezi informația, iei decizii, lucrezi și interacționezi cu lumea din jurul tău. Iar dacă ai citit acest articol și te-ai regăsit în el, aș vrea să îți spun ceva ce poate ai nevoie să auzi astăzi: nu ești împrăștiat, nu ești leneș, nu ești neglijent și nu îți pierzi mințile. S-ar putea să fii doar o persoană care încearcă să funcționeze în timp ce creierul ei traversează o furtună neurologică. Și uneori, asta este deja mai mult decât suficient. 💜