Acasă » PatriStorm: când creierul apasă butonul de avarie » Lucrurile pe care le observ la copilul meu pentru că eu și tatăl lui avem migrene. Migrena pediatrică

Lucrurile pe care le observ la copilul meu pentru că eu și tatăl lui avem migrene. Migrena pediatrică

Există momente aparent banale care trec neobservate pentru majoritatea părinților și care, pentru mine, au devenit imposibil de ignorat. Sunt acele clipe mici, de câteva secunde, care pentru alți oameni înseamnă exact ceea ce par să însemne, dar care pentru mine vin la pachet cu aproape douăzeci și patru de ani de experiență, întrebări, observații și lecții învățate uneori pe calea cea mai grea. Și au legătură cu migrena pediatrică.

– Mami, mi se face rău în mașină.

Pentru majoritatea părinților este doar rău de mașină. Pentru mine este și atât, dar nu numai atât. Este unul dintre acele momente în care toată experiența acumulată în aproape un sfert de secol de conviețuire cu migrena își face discret loc în fundalul minții mele și mă face să mă întreb dacă nu cumva sistemul nervos încearcă să spună ceva. Nu pentru că intru în panică și nici pentru că mă aștept la ce este mai rău. Din contră. După atâția ani am învățat că frica este rareori un consilier bun. Dar am învățat și că există o diferență enormă între a trăi speriat și a fi atent.

Acest articol nu este despre anxietate și nici despre căutarea unor boli acolo unde ele nu există. Este despre atenție. Este despre felul în care experiența schimbă perspectiva. Este despre cum privește lumea un părinte care a trăit cu migrenă aproape toată viața adultă și care știe că, de multe ori, sistemul nervos vorbește în șoaptă înainte să înceapă să strige. Și poate că este, mai mult decât orice altceva, despre diferența dintre a căuta probleme și a înțelege ce înseamnă să fii pregătit dacă ele vor apărea vreodată.

Aveam 15 ani când au început migrenele mele

Aveam cincisprezece ani când au început migrenele mele și nu aveam nici cea mai mică idee că vor rămâne cu mine aproape un sfert de secol. Nu aveam cum să știu că, într-o zi, această boală neurologică avea să îmi schimbe nu doar felul în care îmi organizez viața, muncesc, călătoresc, îmi planific zilele și îmi definesc limitele, ci și felul în care îmi privesc propriul copil. La vârsta aceea nu mă gândeam la nimic din toate acestea. Eram doar un adolescent care încerca să facă față unei presiuni pe care astăzi o înțeleg mult mai bine decât o înțelegeam atunci.

Era perioada examenului de admitere la liceu, iar pentru cei care nu au trecut prin acea experiență este greu de explicat cât de important părea acel examen în acel moment. Simțeam că de el depinde întregul meu viitor. Exista presiunea rezultatelor, presiunea comparațiilor, presiunea așteptărilor celor din jur și, mai ales, presiunea pe care mi-o puneam singură. Îmi doream să reușesc, să demonstrez că pot, să nu dezamăgesc și să mă ridic la nivelul tuturor așteptărilor pe care le aveam de la mine însămi.

Privind acum în urmă, cred că undeva, în mijlocul acelui amestec de stres, perfecționism și responsabilitate dusă la extrem, sistemul meu nervos a ajuns într-un punct în care pur și simplu nu a mai avut unde să ducă totul. Așa au apărut migrenele. Nu cu un anunț oficial. Nu cu explicații clare. Nu cu un diagnostic rapid și nici cu cineva care să îmi spună că ceea ce trăiesc are un nume și că există și alți oameni care trec prin același lucru. Au apărut pur și simplu și au rămas.

La momentul acela nu aveam cum să știu că, peste ani, aveam să întâlnesc un om care trăiește și el cu migrene. Nu aveam cum să știu că această boală va exista în două forme diferite în aceeași familie și că, într-o zi, voi privi un copil prin filtrul tuturor lucrurilor pe care noi doi le-am învățat despre propriile noastre sisteme nervoase. La cincisprezece ani nu mă gândeam la genetică, la migrena pediatrică sau la predispoziții neurologice. Încercam doar să înțeleg de ce uneori vedeam ciudat, de ce alteori nu mă puteam concentra și de ce existau zile în care tot ceea ce îmi doream era să mă ascund într-un loc liniștit și întunecat.

Una dintre cele mai grele părți nu a fost durerea în sine. Privind în urmă, cred că mai greu a fost faptul că nu înțelegeam ce se întâmplă și că nimeni din jurul meu nu părea să înțeleagă nici el. Migrena este una dintre acele boli care te obligă să explici mereu ceva ce ceilalți nu pot vedea. Dacă ai un picior rupt, lumea vede ghipsul. Dacă ai febră, termometrul confirmă că ești bolnav. Dar migrena este invizibilă. Oamenii văd doar că nu ești prezent, că ai anulat ceva, că nu răspunzi la mesaje sau că nu funcționezi la capacitatea la care se așteaptă ei. Nu văd ceea ce se întâmplă în spatele acestor lucruri.

Poate tocmai de aceea am încercat ani întregi să compensez. Am învățat să merg mai departe chiar și atunci când nu mă simțeam bine, să spun cât mai puțin despre ceea ce trăiam și să trag de mine ori de câte ori aveam impresia că mai există măcar puțină energie disponibilă. Dacă există un lucru pe care migrena l-a întâlnit foarte repede în personalitatea mea, acela a fost încăpățânarea. Refuzam să mă opresc, refuzam să accept că există limite și refuzam să admit că uneori corpul meu avea nevoie de altceva decât avea agenda mea nevoie.

Fără să îmi dau seama, am început să construiesc o regulă care avea să mă însoțească mulți ani: dacă poți, mai du puțin; dacă poți, mai termină încă ceva; dacă poți, mai rezistă puțin. Problema este că migrena nu negociază foarte bine cu astfel de reguli.

Astăzi înțeleg că, de multe ori, nu luptam doar cu migrena. Luptam și cu propria convingere că trebuie să fiu puternică indiferent de cost. Luptam cu ideea că a mă opri înseamnă să renunț și cu impresia că valoarea mea depinde de cât de mult pot duce. La cincisprezece ani nu aveam cum să înțeleg toate aceste mecanisme. Astăzi le văd foarte clar și poate tocmai de aceea mă gândesc atât de des la fata care eram atunci.

Mă gândesc la ea de fiecare dată când citesc despre migrena pediatrică. Mă gândesc la ea de fiecare dată când aflu informații noi despre această boală neurologică și de fiecare dată când văd cât de multe lucruri știm astăzi și cât de puține știam acum douăzeci și patru de ani. Adevărul este că nu am intrat în lumea migrenei cu informații și sprijin. Am intrat în ea singură. Iar poate cea mai mare diferență dintre fata de cincisprezece ani și femeia care scrie aceste rânduri astăzi este că, între timp, am învățat să înțeleg limba în care vorbește migrena.

Nu o vorbesc perfect și cu siguranță nu am toate răspunsurile. Dar după douăzeci și patru de ani de întrebări, observații, încercări și adaptări, am ajuns să îi recunosc semnalele. Și exact această experiență este cea care mă face să privesc astăzi lumea diferit, mai ales atunci când mă uit la copilul meu.

Ani întregi am crezut că migrena înseamnă doar durere

Dacă cineva m-ar fi întrebat în primii ani după apariția migrenelor ce înseamnă această boală, probabil că aș fi răspuns simplu: durere. O durere puternică, greu de suportat, care apare fără să o inviți și care îți poate distruge complet o zi. Mult timp am crezut și eu că aceasta este esența migrenei. Durerea era partea cea mai vizibilă, cea care mă obliga să mă retrag, să anulez planuri sau să mă întind într-o cameră întunecată. Era partea pe care o observau și ceilalți, așa că mi se părea firesc să cred că ea este problema principală.

Astăzi știu că durerea este doar vârful aisbergului. Una dintre cele mai mari surprize ale ultimilor ani a fost să descopăr cât de puțin înțelegeam propria mea boală, chiar și după ce trăiam cu ea de mult timp. Nu pentru că nu eram atentă și nu pentru că nu îmi păsa. Pur și simplu pentru că migrena este infinit mai complexă decât imaginea simplificată pe care majoritatea oamenilor o au despre ea. Ani întregi am încercat să înțeleg doar atacul. Mă concentram pe momentul în care durerea apărea, pe ceea ce făceam în timpul ei și pe modalitățile prin care puteam să o fac suportabilă. Astăzi înțeleg că povestea începe cu mult înainte de atac și continuă mult după ce durerea pare să fi dispărut.

Privind în urmă, îmi dau seama că am petrecut foarte mulți ani observând doar ultimul capitol al unei povești care începuse deja. Era ca și cum aș fi intrat mereu într-un film în ultimele zece minute și apoi m-aș fi întrebat de ce nu înțeleg întreaga acțiune. Durerea era finalul vizibil al unui proces neurologic care începuse cu mult înainte ca eu să devin conștientă de el. Numai că nimeni nu îmi explicase asta. În mintea mea, migrena începea atunci când mă durea capul și se termina atunci când durerea dispărea. Tot ceea ce se întâmpla înainte sau după părea lipsit de legătură.

În cazul meu, aura și prodromul au devenit în timp aproape personaje separate în această poveste. Uneori am impresia că ele sunt mai prezente decât migrena însăși. Sunt acele momente în care corpul începe să îți spună că ceva se schimbă, înainte ca durerea să apară. Sunt semnalele pe care la început nu le observi și pe care, după suficient de mulți ani, ajungi să le recunoști aproape instinctiv. Nu pentru că ai devenit expert peste noapte, ci pentru că ai petrecut atât de mult timp în compania lor încât înveți să le recunoști pașii înainte să intre în încăpere.

Aura vizuală este probabil unul dintre cele mai evidente exemple. Prima dată când se întâmplă este înspăimântătoare. Îți amintești perfect momentul, chiar și după mulți ani. Ești în mijlocul unei zile aparent normale și, dintr-odată, ceva nu mai este la locul lui. Câmpul vizual începe să se modifice. Apar pete luminoase, forme stranii, linii care par să pulseze sau zone în care imaginea devine incompletă. Încerci să clipești, să îți freci ochii, să privești în altă parte, convins că problema este la nivelul ochilor. Dar problema nu este acolo. Iar când nu înțelegi ce se întâmplă, mintea începe imediat să caute explicații. Și, de regulă, explicațiile la care se gândește nu sunt niciodată liniștitoare.

Îmi amintesc și astăzi cât de greu era să descriu ceea ce vedeam. Cum explici cuiva că o parte din imagine pare să dispară? Cum explici că în centrul privirii apare ceva care nu există în realitate? Cum explici senzația aceea stranie că propriul creier îți modifică modul în care percepi lumea? La vremea aceea nu aveam vocabularul necesar pentru astfel de explicații. Nu aveam acces la comunități de pacienți, la articole educaționale sau la zecile de resurse disponibile astăzi. Aveam doar experiența directă și foarte multe întrebări.

Astăzi recunosc aura aproape imediat. Nu înseamnă că îmi place și nici că nu mă sperie uneori. După douăzeci și patru de ani, există încă momente în care mă surprinde. Diferența este că acum înțeleg ce se întâmplă. Înțeleg că nu orbesc. Înțeleg că nu îmi pierd vederea. Înțeleg că asist la un proces neurologic pe care creierul meu îl declanșează și pe care l-am întâlnit de sute de ori înainte. Cunoașterea nu elimină disconfortul, dar reduce enorm frica.

La fel s-a întâmplat și cu prodromul. Ani de zile nici măcar nu am realizat că există. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum douăzeci de ani dacă observ simptome înainte de migrenă, probabil că aș fi răspuns sincer că nu. Astăzi știu că răspunsul corect ar fi fost da. Doar că nu știam să le recunosc. Nu știam că oboseala aceea ciudată care apărea din senin putea fi un semnal. Nu știam că dificultatea de concentrare, sensibilitatea crescută la lumină sau la zgomot și acea senzație vagă că ceva nu este în regulă fac parte din aceeași poveste. Nu știam că sistemul meu nervos îmi trimitea mesaje cu ore înainte să ridice vocea.

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat despre migrenă: rareori apare fără să bată la ușă. Problema este că, atunci când nu cunoști limba în care vorbește corpul tău, nu recunoști bătaia. Ignori semnalele, continui ceea ce faci, îți spui că ești doar obosit, că ai avut o zi grea sau că ai nevoie de o cafea. Și abia mai târziu realizezi că organismul încerca deja să îți spună ceva.

Astăzi, dacă mă întreabă cineva cum arată o migrenă pentru mine, răspunsul este foarte diferit de cel pe care l-aș fi dat acum douăzeci de ani. Migrena nu începe când mă doare capul. Migrena începe când creierul meu începe să îmi vorbească. Începe cu schimbări subtile de energie, de atenție, de sensibilitate senzorială sau de percepție. Începe cu mici detalii pe care majoritatea oamenilor probabil nici nu le-ar observa. Iar dacă aleg să le ascult, pot înțelege destul de clar ce încearcă să îmi spună.

În ultimii ani am realizat ceva care poate părea surprinzător pentru cineva care nu trăiește cu această boală: uneori aura și prodromul sunt mai intense decât atacul în sine. Uneori ele sunt cele care îmi schimbă complet ziua. Ele sunt cele care îmi spun că trebuie să încetinesc, să mă hidratez, să reduc stimulii din jurul meu și să îi ofer sistemului nervos puțin spațiu înainte să înceapă să protesteze mai zgomotos. Durerea este doar partea pe care ceilalți o văd. Eu am învățat să observ și ceea ce se întâmplă înaintea ei.

Poate tocmai de aceea am ajuns să spun că nu mai sunt luată prin surprindere de migrenă așa cum eram odinioară. Nu pentru că ar fi dispărut și nu pentru că aș fi găsit un tratament miraculos, ci pentru că am învățat să îi recunosc limbajul. Iar cu cât am înțeles mai bine acest limbaj, cu atât mi-a devenit mai clar un lucru pe care mi-aș fi dorit să îl aflu mult mai devreme: migrena nu este o simplă durere de cap.

Cum am devenit, fără să vreau, expertul propriei mele boli

Dacă există un lucru pe care l-am învățat după 24 de ani de migrene, este că la un moment dat încetezi să mai cauți soluția perfectă și începi să cauți înțelegerea. Nu spun asta pentru că am renunțat și nici pentru că m-am împăcat cu ideea că așa va fi mereu. Spun asta pentru că, după suficient de multe atacuri, după suficiente zile pierdute, după suficiente planuri reorganizate și după suficient de multe momente în care ai impresia că faci totul corect și totuși migrena apare, începi să înțelegi că relația cu această boală nu este o luptă pe care o câștigi o singură dată și apoi o lași în urmă. Este mai degrabă o negociere continuă cu propriul sistem nervos, o conversație care nu se termină niciodată și în care, dacă ești atent suficient de mult timp, începi să înveți limba în care vorbește corpul tău.

În primii ani, fiecare episod părea complet aleatoriu. Aveam impresia că migrena apare din senin, că intră în viața mea fără avertisment și răstoarnă tot ceea ce plănuisem. Era ca un musafir nepoftit care apărea exact atunci când aveam mai multă treabă, exact înaintea unui examen, exact într-o perioadă importantă sau exact într-o zi în care îmi spuneam că, în sfârșit, lucrurile merg bine. O percepeam ca pe ceva exterior mie, ca pe un eveniment care se întâmpla pur și simplu, fără logică și fără explicație. Astăzi știu că lucrurile nu erau atât de simple. Semnalele existau și atunci. Existau mereu. Doar că nu știam să le citesc.

Nu știam că oboseala aceea ciudată poate fi un avertisment. Nu știam că sensibilitatea crescută la lumină și zgomot poate reprezenta începutul unei reacții neurologice complexe. Nu știam că dificultatea de concentrare, senzația că gândurile se mișcă mai greu sau acea stare imposibil de descris în cuvinte fac parte din aceeași poveste. Mi-au trebuit ani ca să înțeleg că migrena rareori apare fără să bată la ușă. Problema este că, atunci când nu cunoști limba în care îți vorbește corpul, nu recunoști bătaia. Continui să mergi înainte, îți spui că este doar o zi mai grea, că ai dormit prost sau că ești stresat. Și abia mai târziu realizezi că organismul încerca deja să îți transmită ceva.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care am început să observ atât de mult. La început nu era un proces conștient. Nu îmi spuneam că voi deveni atentă la toate detaliile și nici nu îmi imaginam că voi ajunge să analizez aproape obsesiv anumite tipare. Era pur și simplu încercarea disperată de a găsi o explicație. După fiecare episod încercam să reconstruiesc ziua precedentă. Ce am mâncat? Cât am dormit? Am băut suficientă apă? Am fost stresată? A fost prea multă lumină? Prea mult zgomot? Prea puțin somn? Prea multe responsabilități? Încercam să găsesc logica într-un fenomen care, la prima vedere, părea complet haotic. Uneori găseam indicii. Alteori nu găseam nimic. Dar, fără să îmi dau seama, construiam încet ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante resurse ale mele: capacitatea de a mă observa.

După sute de episoade și după mii de ore petrecute încercând să înțeleg ce funcționează și ce nu, am început să văd tipare. Nu au apărut toate deodată și nici nu au venit sub forma unei revelații spectaculoase. Au apărut lent, aproape imperceptibil, ca niște piese de puzzle care se așază una câte una. Am început să observ când corpul meu încetinește înainte să o fac eu. Am început să observ când lumina devine mai agresivă decât este în realitate. Am început să observ când zgomotele obișnuite încep să pară prea puternice și când apare acea senzație greu de explicat că ceva se pregătește în fundal, ca și cum sistemul meu nervos ar încerca să îmi trimită un mesaj înainte să fie obligat să ridice vocea.

Nu a existat o zi în care m-am trezit și am înțeles totul. A fost un proces lent, construit din sute de observații mici, din încercări, greșeli și ajustări. Cred că mulți oameni își imaginează că persoanele cu migrenă merg la medic, primesc un tratament și problema este rezolvată. Mi-ar fi plăcut să fie atât de simplu. În realitate, mare parte din acești 24 de ani au însemnat experimentare. Au însemnat să observ, să compar, să testez, să trag concluzii și apoi să reiau întregul proces atunci când concluziile nu se confirmau. Uneori aveam impresia că fac cercetare pe propria persoană. Alteori aveam impresia că încerc să rezolv un puzzle căruia îi lipsesc mereu câteva piese esențiale.

În timp, am construit ceea ce astăzi numesc, uneori în glumă, sistemul meu personal de supraviețuire neurologică. Nu este un protocol oficial și nici o rețetă universală. Este rezultatul a 24 de ani de observație, adaptare și experiență directă. Am mereu la mine picături antiinflamatoare pentru ochi pentru momentele în care începe aura vizuală. Am magneziu. Am electroliți. Am săruri de hidratare în concentrație mare pentru episoadele de migrenă hemiplegică. Am sumatriptan. Dacă plec de acasă, toate acestea pleacă împreună cu mine. Dacă cineva s-ar uita în geanta mea fără context, probabil ar spune că sunt exagerat de pregătită. Eu îi spun experiență. După suficiente episoade, înveți că există o diferență enormă între a fi luat prin surprindere și a fi pregătit.

Poate una dintre cele mai vizibile schimbări este relația mea cu lumina. Dacă cineva mi-ar fi spus acum douăzeci de ani că voi ajunge să am o colecție întreagă de ochelari de soare, probabil aș fi râs. Astăzi am ochelari de soare peste tot: în mașină, în toate gențile, în ghiozdane, pe dulapul de la ieșirea din casă și în locurile în care știu că aș putea avea nevoie de ei. Nu îi văd ca pe un accesoriu și nici nu îi aleg din considerente estetice. Sunt un instrument. Sunt una dintre metodele prin care reduc încărcarea senzorială înainte ca sistemul meu nervos să ajungă la limită. Migrena m-a învățat că prevenția începe uneori cu gesturi aparent banale și că lucrurile mici pot face diferențe surprinzător de mari.

La fel s-a întâmplat și cu sunetul. În ultimii ani am început să folosesc căști mari, care acoperă complet urechile și care îmi permit să controlez mai bine mediul din jurul meu. Testez diferite tipuri de sunete: zgomot alb, sunete de ploaie, brown noise, pink noise. Unele funcționează mai bine, altele mai puțin bine. Încă experimentez. Încă învăț. Dar simplul fapt că am ajuns să mă gândesc la astfel de lucruri spune multe despre cât de mult mi-a schimbat migrena relația cu lumea din jur. Există oameni care intră într-o încăpere și observă mobilierul. Eu intru într-o încăpere și observ lumina, zgomotul și nivelul de stimulare senzorială aproape înainte să observ orice altceva.

Multe dintre aceste adaptări au apărut atât de natural încât nici măcar nu le-am perceput ca pe niște schimbări majore. Au devenit parte din viața mea, parte din rutina mea și parte din felul în care funcționez. Mă hidratez mult mai atent decât o făceam odinioară. Acord atenție somnului. Încerc să observ perioadele în care stresul începe să se acumuleze. Încerc să identific momentele în care trag prea mult de mine. Nu îmi iese întotdeauna. Dacă sunt sinceră, probabil că încă trag de mine mai des decât ar trebui. Dar diferența este că acum observ când o fac și înțeleg consecințele.

Cred că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am câștigat în acești ani: nu controlul absolut, nu dispariția migrenelor și nici o soluție miraculoasă, ci conștientizarea. Există o diferență enormă între a fi victima unui fenomen pe care nu îl înțelegi și a trăi cu un fenomen pe care ai învățat să îl observi. Astăzi nu mai sunt persoana care se întreabă constant de ce i se întâmplă asta. Sunt persoana care încearcă să înțeleagă ce îi spune corpul ei și care încearcă să răspundă înainte ca el să fie obligat să ridice vocea.

Poate că tocmai această schimbare m-a făcut să citesc atât de mult despre migrenă. La început căutam tratamente. Apoi am început să caut explicații. Astăzi caut înțelegere. Și, fără să îmi dau seama, această căutare avea să mă ducă într-un loc la care nu m-aș fi gândit niciodată atunci când aveam 15 ani: către întrebarea dacă și copilul meu ar putea într-o zi să vorbească aceeași limbă neurologică pe care eu am avut nevoie de 24 de ani să o învăț.

Migrena și vinovăția despre care se vorbește prea puțin

Dacă mă întrebi care este unul dintre cele mai puțin discutate efecte ale migrenei, probabil că nu îți voi răspunde „durerea”. Nu pentru că durerea nu este importantă. Este. Uneori este atât de puternică încât pare că ocupă tot spațiul disponibil din lume și că nu mai lasă loc pentru nimic altceva. Dar, după 24 de ani de conviețuire cu această boală, am ajuns să cred că există ceva aproape la fel de greu de dus și mult mai puțin vizibil: vinovăția.

Migrena nu vine niciodată singură. Vine cu planuri anulate, întâlniri mutate, mesaje la care răspunzi prea târziu, promisiuni amânate și zile în care privești lista de lucruri pe care le aveai de făcut și știi că nu vei reuși să bifezi nici măcar jumătate dintre ele. Vine cu senzația că îi dezamăgești pe ceilalți, chiar și atunci când nimeni nu îți spune asta direct. Vine cu sentimentul că nu ești persoana care ai vrut să fii și nici persoana pe care ceilalți se așteaptă să o vadă. În timp, începi să realizezi că nu te lupți doar cu simptomele neurologice ale bolii, ci și cu povara emoțională pe care aceasta o lasă în urmă.

Cred că această vinovăție apare mai ales atunci când migrena întâlnește o personalitate obișnuită să ducă. Pentru că eu nu am fost niciodată omul care renunță ușor. Nu am fost omul care abandonează un proiect la primul obstacol și nici omul care spune „nu pot” foarte des. Din contră. O mare parte din viața mea a fost construită în jurul ideii că trebuie să găsesc o soluție, să mă adaptez, să termin ceea ce am început și să mă ridic de fiecare dată când apar dificultăți. A fost o calitate care m-a ajutat în multe momente ale vieții. Dar, în relația cu migrena, aceeași calitate s-a transformat uneori într-un adversar.

Pentru că atunci când corpul meu începea să spună că nu mai poate, reacția mea instinctivă nu era să mă opresc. Era să încerc și mai mult. Era să negociez încă puțin cu oboseala, să împing încă puțin limita, să termin încă un lucru înainte de a-mi acorda dreptul să mă odihnesc. Privind în urmă, îmi dau seama că ani întregi am funcționat după o regulă pe care nici măcar nu o conștientizam complet: dacă poți, mai du puțin; dacă poți, mai termină încă un task; dacă poți, mai răspunde la încă un mesaj; dacă poți, mai participă la încă o ședință; dacă poți, mai rezistă puțin. Problema este că migrena nu respectă regulile acestea. Corpul nu negociază întotdeauna cu ambiția. Și, de multe ori, ceea ce eu consideram perseverență era, în realitate, doar o formă foarte elegantă de a mă ignora pe mine însămi.

Ani de zile am purtat fără să îmi dau seama o conversație interioară în care îmi spuneam că mai pot puțin, că deși nu mă simt bine mai termin ceva și apoi mă opresc, că nu este momentul acum, că nu vreau să îi încurc pe ceilalți, că nu vreau să dezamăgesc pe nimeni și că nu vreau să par slabă. Era o conversație atât de familiară încât devenise aproape invizibilă. Nici nu o mai observam. Era coloana sonoră permanentă din fundalul zilelor mele.

Privind lucrurile de la distanță, observ ceva aproape ironic. În tot acest timp eram extraordinar de înțelegătoare cu ceilalți și extrem de dură cu mine însămi. Dacă un prieten mi-ar fi spus că se simte rău, i-aș fi recomandat să se odihnească. Dacă un coleg mi-ar fi spus că nu poate funcționa din cauza unei probleme medicale, aș fi înțeles imediat. Dacă propriul meu copil mi-ar spune că are nevoie de o pauză, nu aș avea nicio ezitare să i-o ofer. Dar eu trebuia să mai duc puțin. Întotdeauna încă puțin.

Poate că acesta este unul dintre cele mai perfide lucruri pe care le face migrena atunci când se întâlnește cu perfecționismul și cu simțul responsabilității. Te convinge că trebuie să compensezi permanent. Pentru fiecare zi pierdută trebuie să recuperezi. Pentru fiecare plan anulat trebuie să demonstrezi că ești de încredere. Pentru fiecare moment în care nu ai putut funcționa la capacitate maximă trebuie să faci eforturi suplimentare pentru a arăta că ești în continuare competent, implicat și capabil. Și astfel intri într-un cerc care pare virtuos la exterior, dar care este adesea foarte costisitor în interior.

Dacă ar trebui să identific o singură convingere care mi-a influențat relația cu migrena mai mult decât orice altceva, aceasta ar fi: nu am voie să stau. Scrisă astfel, pare absurdă și chiar nedreaptă, dar mulți ani nu mi s-a părut deloc absurdă. Mi s-a părut normală, logică și responsabilă. Pentru că undeva, în timp, ajunsesem să asociez odihna cu pierderea de timp și pauza cu lipsa de productivitate. Dacă stăteam, aveam impresia că pierd vremea. Dacă mă opream, aveam impresia că nu fac suficient. Dacă aveam nevoie de odihnă, simțeam că trebuie să justific acest lucru.

Astăzi înțeleg cât de periculoasă poate deveni această mentalitate atunci când trăiești cu o boală neurologică. Migrena nu este impresionată de lista mea de sarcini, de deadline-uri, de responsabilități sau de cele mai bune intenții ale mele. Sistemul nervos are propriile lui limite și, atunci când le depășesc suficient de mult timp, mă anunță într-un limbaj pe care nu îl pot ignora. Uneori o face subtil. Alteori o face brutal. Dar întotdeauna o face.

Poate cea mai mare schimbare din ultimii ani nu este faptul că am găsit medicamente mai bune sau strategii mai eficiente, ci faptul că am început să observ această vinovăție și să o pun sub semnul întrebării. Am început să mă întreb de ce sunt dispusă să ofer atât de multă compasiune tuturor celor din jur și atât de puțină mie însămi. De ce mă simt obligată să justific nevoia de odihnă. De ce mă simt vinovată pentru ceva ce nu am ales și nu controlez. Și de ce continui uneori să mă judec după standarde pe care nu le-aș aplica niciodată altcuiva.

Nu am toate răspunsurile. Cred că încă învăț. Dar am început să înțeleg ceva important: pauza nu este opusul productivității. Pentru mine, pauza este uneori condiția care face productivitatea posibilă. Nu este un premiu pe care îl primesc după ce termin totul. Nu este o recompensă și nici un lux. Este o nevoie biologică a unui sistem nervos care funcționează diferit. Este o investiție, nu o pierdere. Este o formă de grijă, nu o dovadă de slăbiciune.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai dificile lucruri de acceptat pentru cineva care și-a construit identitatea în jurul ideii de performanță și rezistență. Pentru că există o parte din mine care încă mai crede, uneori, că valoarea unui om se măsoară prin cât poate duce. Există încă momente în care reflexul de a împinge limitele apare înaintea reflexului de a mă asculta. Diferența este că acum observ aceste momente. Nu le mai confund cu adevărul. Le recunosc ca pe niște convingeri vechi pe care încă învăț să le dezvăț.

Poate tocmai de aceea urmăresc atât de atent informațiile despre migrena pediatrică. Nu doar pentru că vreau să recunosc semnele unei boli, ci și pentru că nu îmi doresc ca Eric să crească învățând aceleași lecții greșite pe care le-am învățat eu. Nu îmi doresc să creadă că trebuie să își ceară scuze pentru propriul sistem nervos. Nu îmi doresc să creadă că valoarea lui depinde de cât poate duce înainte să se rupă. Nu îmi doresc să creadă că odihna este o slăbiciune și nici că vulnerabilitatea este un defect care trebuie ascuns.

După 24 de ani de migrene, am ajuns la o concluzie simplă: durerea este grea, dar să te simți vinovat pentru că doare este și mai greu. Durerea trece. Atacul se termină. Corpul își revine, măcar parțial. Dar vinovăția are tendința să rămână. Se așază în fundalul zilelor și începe să influențeze felul în care te privești pe tine însuți.

Iar dacă există ceva ce sper să îi transmit copilului meu, este că nu trebuie să fie eroul propriei suferințe. Poate cere ajutor. Poate spune că nu se simte bine. Poate lua o pauză fără să își justifice existența. Poate avea limite fără să se simtă vinovat pentru ele. Și, mai ales, nu trebuie să își câștige dreptul de a avea grijă de el însuși. Pentru că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în acești 24 de ani este că adevărata putere nu înseamnă să reziști la nesfârșit. Uneori înseamnă să te oprești la timp.

În familia noastră, migrena are două fețe

Mult timp am crezut că, dacă ai cunoscut o persoană cu migrenă, ai înțeles ce înseamnă această boală. Astăzi știu că este una dintre cele mai mari iluzii pe care le poate avea cineva. După 24 de ani de migrene și după ani în care am urmărit experiența lui Sergiu, am ajuns la concluzia că migrena este una dintre cele mai personale boli pe care le-am întâlnit vreodată. Două persoane pot purta același diagnostic și, totuși, să trăiască experiențe aproape imposibil de comparat. Poate că exact această diversitate a experiențelor explică de ce migrena este atât de greu de înțeles pentru cei care nu au trăit-o niciodată. Oamenii caută definiții simple, simptome clare și reguli generale. Migrena rareori oferă astfel de lucruri.

Eu trăiesc cu migrenă hemiplegică. Pentru mulți oameni, partea cea mai dificilă a unei migrene este durerea. În cazul meu, lucrurile sunt mai complicate. Aura este adesea atât de prezentă și atât de intensă încât uneori pare că ocupă mai mult spațiu decât atacul propriu-zis. Înainte să apară durerea, apare senzația aceea familiară că ceva se schimbă. Apar modificările vizuale, simptomele neurologice și sentimentul că propriul creier începe să funcționeze după alte reguli decât cele obișnuite. Uneori este ca și cum cineva ar modifica discret setările după care operează lumea. Nimic nu pare complet greșit și, totuși, nimic nu mai este exact la fel.

De-a lungul timpului am învățat să recunosc aceste semnale și să înțeleg că ele fac parte din aceeași poveste. Astăzi pot spune că, în multe situații, aura și prodromul sunt mai greu de gestionat decât migrena în sine, pentru că ele sunt cele care anunță că urmează ceva ce nu mai poate fi oprit complet. Există o anumită vulnerabilitate în acel moment. Nu este încă atacul propriu-zis, dar nici normalitatea nu mai este prezentă. Este un teritoriu intermediar pe care numai cei care au trecut prin astfel de experiențe îl înțeleg cu adevărat. Este perioada în care continui să funcționezi, să vorbești, să lucrezi și să îți vezi de viață, în timp ce o parte din tine știe deja că sistemul nervos pregătește altceva.

Sergiu trăiește o experiență diferită. La el, migrena vine cu dureri foarte puternice de cap, cu simptome vizuale importante și cu episoade care pot progresa până la greață severă și vărsături. Când îl privesc în timpul unui atac, recunosc boala, dar nu recunosc neapărat experiența mea. Știu că vorbim despre aceeași afecțiune neurologică, însă modul în care aceasta se manifestă este diferit. Uneori mă surprind gândindu-mă cât de fascinant și cât de frustrant este acest lucru în același timp: același diagnostic, același mecanism neurologic de bază, două povești diferite.

Cred că acesta a fost unul dintre momentele în care am înțeles cu adevărat cât de limitată este imaginea populară despre migrenă. Oamenii vor să știe cum arată o migrenă. Vor o definiție clară și o imagine ușor de recunoscut. Dar migrena nu este o boală care iubește simplitatea. Nu vine cu o singură față, cu un singur set de simptome și nici cu o singură poveste. Poate tocmai de aceea îmi este atât de greu atunci când aud expresii de genul „știu pe cineva care are migrene și la el nu este așa”. De fiecare dată mă gândesc că exact acesta este punctul. Migrena poate fi diferită de la o persoană la alta, de la un atac la altul și chiar în cadrul aceleiași familii.

În timp, am început să observ că experiențele noastre diferite ne-au învățat lucruri diferite despre aceeași boală. Eu am devenit foarte atentă la semnalele timpurii, la schimbările subtile și la tot ceea ce se întâmplă înaintea atacului. Sergiu a devenit foarte atent la intensitatea durerii și la impactul pe care aceasta îl poate avea asupra funcționării de zi cu zi. Vorbim despre aceeași afecțiune, dar am învățat lecții diferite de la ea. Poate că tocmai această diferență ne-a oferit o perspectivă mai completă asupra migrenei decât am fi avut-o fiecare separat.

Și atunci apare inevitabil întrebarea pe care orice părinte și-o pune atunci când există antecedente familiale: dar la copil cum va fi?

Adevărul este că nimeni nu poate răspunde la această întrebare. Literatura medicală ne spune că migrena are o componentă genetică importantă, că riscul crește atunci când există antecedente familiale și că probabilitatea este mai mare atunci când ambii părinți sunt afectați. Dar genetica nu oferă garanții. Ea vorbește despre predispoziții, nu despre certitudini. Vorbește despre probabilități, nu despre destine. Iar între probabilitate și realitate există întotdeauna un spațiu mare, plin de variabile pe care nu le putem controla complet.

Acesta este unul dintre motivele pentru care încerc să păstrez un echilibru între ceea ce știu și ceea ce simt. Partea rațională din mine înțelege foarte bine datele științifice. Știe că există o componentă ereditară, că există factori genetici implicați și că nu este ceva ce poate fi ignorat. Dar există și partea emoțională, partea de mamă, care speră că Eric nu va trebui niciodată să învețe toate aceste lucruri din experiență directă. Există partea care și-ar dori ca toate cunoștințele acumulate în acești ani să rămână doar informații interesante și nimic mai mult.

În același timp, experiența mea și experiența lui Sergiu îmi oferă și un alt tip de liniște. Dacă există ceva ce am învățat din faptul că trăim amândoi cu migrenă, este că nu există o singură modalitate de a trăi această boală și, poate mai important, nu există o singură modalitate de a răspunde la ea. Astăzi avem mai multe informații decât aveam acum douăzeci de ani. Înțelegem mai multe despre mecanismele neurologice implicate. Există mai multe opțiuni terapeutice, mai multă conștientizare, mai multe comunități, mai multe resurse și mai mulți specialiști care înțeleg această afecțiune mult mai bine decât o făceau generațiile anterioare.

Când mă gândesc la propriii mei ani de adolescență, îmi dau seama cât de mult s-a schimbat lumea. Atunci, migrena era adesea redusă la ideea de durere de cap. Astăzi vorbim despre aură, prodrom, sensibilitate senzorială, predispoziții genetice, prag migrenos și neurobiologie. Astăzi există explicații pentru multe dintre lucrurile care odinioară păreau misterioase. Iar această diferență contează enorm.

Poate tocmai de aceea, atunci când mă gândesc la componenta genetică, nu mă gândesc doar la risc. Mă gândesc și la context. Mă gândesc la diferența dintre a traversa ceva singur și a traversa ceva având oameni care înțeleg ce se întâmplă. Mă gândesc la diferența dintre a încerca ani întregi să găsești o explicație și a avea încă de la început un limbaj pentru ceea ce trăiești. Mă gândesc la diferența dintre a te simți neînțeles și a fi crezut din primul moment.

Într-un fel, faptul că în familia noastră migrena are două fețe diferite m-a pregătit pentru cea mai importantă lecție pe care aveam să o învăț ca părinte: să nu presupun niciodată că știu exact cum se simte altcineva, nici măcar atunci când vorbim despre aceeași boală. Pentru că, dacă eu și Sergiu trăim migrena atât de diferit, deși suntem adulți și vorbim despre aceeași afecțiune neurologică, atunci este foarte posibil ca un copil să o trăiască într-un mod complet diferit de amândoi.

Și exact de aici începe interesul meu pentru migrena pediatrică. Din înțelegerea faptului că această boală nu respectă întotdeauna așteptările noastre. Din acceptarea faptului că neurologia este mult mai nuanțată decât ne place să credem. Și din convingerea că, atunci când vine vorba despre copii, cele mai importante semne sunt uneori tocmai cele pe care nu ne-am gândi niciodată să le asociem cu migrena. Pentru că experiența m-a învățat un lucru simplu: ceea ce este evident vine de obicei la final. Adevărata poveste începe aproape întotdeauna mult mai discret.

De ce citesc despre migrena pediatrică

Dacă mi-ar fi spus cineva acum douăzeci de ani că voi ajunge să citesc studii despre migrena pediatrică, probabil aș fi râs. Nu pentru că nu m-ar fi interesat subiectul, ci pentru că în perioada aceea eram mult prea ocupată să încerc să supraviețuiesc propriilor migrene. Când trăiești în mijlocul unei furtuni, rareori ai energia să studiezi meteorologia. Încerci doar să treci de ziua respectivă, să funcționezi, să faci față durerii, confuziei și tuturor lucrurilor pe care boala le aduce cu ea. Nu te gândești la teorii, la cercetări sau la implicații pe termen lung. Te gândești doar la următoarea oră și la următoarea zi.

Ani la rând, relația mea cu migrena a fost una reactivă. Atacul venea, eu încercam să îl gestionez. Simptomele apăreau, eu încercam să le înțeleg. Era o luptă purtată de la o zi la alta, de la un episod la altul. Nu priveam foarte departe în viitor și nici nu încercam să construiesc o imagine de ansamblu. Eram prea ocupată să rezolv problema imediată. Abia în ultimii trei-patru ani am început să schimb perspectiva. Am început să citesc mai mult, să urmăresc cercetările noi și să înțeleg că migrena nu este doar ceea ce se întâmplă în timpul atacului, ci o afecțiune neurologică prezentă permanent în fundal, chiar și în zilele în care aparent totul este bine.

Poate că această schimbare a coincis și cu faptul că am devenit mamă. Există lucruri pe care le citești diferit după ce ai copii. Aceleași informații, aceleași studii și aceleași articole capătă altă greutate atunci când nu te mai gândești doar la tine. Înainte citeam pentru a înțelege ce mi se întâmplă mie. Astăzi citesc și pentru a înțelege lumea în care crește copilul meu. Este o diferență subtilă, dar profundă. În momentul în care devii părinte, multe informații încetează să mai fie simple curiozități și devin responsabilități.

Cred că exact asta s-a întâmplat și cu migrena pediatrică. La început citeam din curiozitate. Vedeam câte un articol, câte un studiu, câte o prezentare despre migrena la copii și îmi atrăgea atenția. Apoi am început să citesc pentru că voiam să înțeleg. Astăzi citesc pentru că simt că este responsabilitatea mea să știu. Nu pentru că sunt medic. Nu pentru că sunt neurolog. Și nici pentru că vreau să transform fiecare simptom într-un motiv de îngrijorare. Ci pentru că sunt mamă și pentru că, după 24 de ani de migrene, am ajuns să înțeleg cât de mult contează informația.

Uneori mă gândesc că am devenit fără să vreau un fel de traducător între neurologie și viața reală. Citesc studii și încerc să înțeleg ce înseamnă ele în practică. Citesc despre predispoziții genetice și mă întreb cum arată acestea într-o familie reală. Citesc despre simptome și încerc să îmi imaginez cum le-ar descrie un copil care nu are vocabularul necesar pentru a spune „cred că experimentez un prodrom migrenos” sau „cred că am fotofobie”. Pentru că un copil nu vorbește în termeni medicali. Un copil spune că îl deranjează lumina. Că îl doare burta. Că vrea să stea în pat. Că îi este rău. Că este obosit. Sau, uneori, nu spune nimic.

Poate că tocmai aici se află una dintre cele mai mari provocări ale migrenei pediatrice. Copiii nu descriu simptomele la fel cum o fac adulții. Ei nu vin cu explicații elaborate și nici cu descrieri neurologice precise. Nu fac legături între simptome și nu construiesc cronologii detaliate. Trăiesc pur și simplu ceea ce simt. Iar dacă nu știi la ce să fii atent, multe dintre aceste lucruri pot părea complet obișnuite. Și adevărul este că, de cele mai multe ori, chiar sunt.

Acesta este un aspect pe care îl consider foarte important. Nu citesc despre migrena pediatrică pentru a diagnostica un copil sănătos. Nu citesc pentru a găsi probleme acolo unde nu există și nici pentru a transforma copilăria într-un șir nesfârșit de suspiciuni medicale. Dimpotrivă. Cred că unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care le poate face un părinte este să înceapă să privească fiecare comportament prin prisma unei frici. Să transforme fiecare durere de burtă într-o posibilă afecțiune gravă. Să transforme fiecare episod de oboseală într-un motiv de alarmă. Copiii trebuie să aibă voie să fie copii, iar copilăria trebuie să rămână copilărie.

Dar cred și că ignoranța nu este o soluție. Între panică și nepăsare există un spațiu sănătos numit informare, iar acolo încerc să rămân. Nu vreau să trăiesc într-o stare permanentă de alertă, dar nici nu vreau să ignor lucruri pe care experiența și literatura medicală îmi spun că merită să le cunosc. Există o diferență importantă între a căuta probleme și a fi informat. Eu încerc să aleg a doua variantă.

Pentru că atunci când citesc despre migrena pediatrică, nu mă gândesc doar la Eric. Mă gândesc și la copilul care am fost eu. Mă gândesc la cât de puține lucruri se știau atunci. Mă gândesc la cât de multe simptome au fost probabil interpretate greșit sau ignorate. Mă gândesc la anii în care am încercat să înțeleg ceva ce nimeni nu îmi explica și la toate momentele în care am avut impresia că trebuie să mă descurc singură cu ceva ce nu puteam nici măcar descrie corect.

Și mă întreb uneori cum ar fi fost dacă cineva ar fi avut informațiile pe care le avem astăzi. Poate că drumul nu ar fi fost complet diferit. Poate că migrenele tot ar fi existat. Poate că aș fi avut aceleași simptome și aceleași dificultăți. Dar cred că există o diferență enormă între a suferi și a suferi fără să înțelegi ce se întâmplă. Între a avea simptome și a avea un nume pentru ele. Între a fi privit cu neîncredere și a fi ascultat. Între a te simți singur și a ști că există explicații pentru ceea ce trăiești.

Poate că tocmai de aceea citesc atât de mult despre migrena pediatrică. Nu pentru că mă aștept la ce este mai rău și nici pentru că trăiesc într-o stare permanentă de îngrijorare. Ci pentru că știu cât de mult contează să recunoști o poveste înainte să devină foarte zgomotoasă. Migrena, din experiența mea, începe aproape întotdeauna prin a șopti înainte să strige. Începe prin semnale mici, prin detalii aparent nesemnificative și prin schimbări pe care majoritatea oamenilor le-ar ignora fără să stea pe gânduri.

Înveți acest lucru doar după ce ai petrecut suficient de mulți ani ascultând-o. Eu am avut douăzeci și patru de ani la dispoziție să învăț această lecție. Douăzeci și patru de ani în care am descoperit că sistemul nervos rareori trece direct la capitolul final. De obicei îți oferă indicii. Îți oferă fragmente. Îți oferă șansa de a observa înainte să fii obligat să reacționezi.

Și poate că, tocmai pentru că am învățat această lecție atât de greu, simt astăzi nevoia să fiu atentă atunci când citesc despre semnele timpurii pe care un copil le poate transmite fără să știe că transmite ceva important. Nu pentru a anticipa viitorul. Nu pentru a controla ceea ce nu poate fi controlat. Ci pentru că am înțeles că informația nu elimină întotdeauna dificultățile, dar poate reduce enorm confuzia. Iar după 24 de ani în care am încercat să înțeleg migrena, cred că unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le poate avea un copil nu este neapărat absența tuturor problemelor, ci prezența unui adult care știe să asculte atunci când sistemul lui nervos începe să vorbească în șoaptă.

Lucrurile pe care le observ la copilul meu

Există un lucru pe care l-am învățat după 24 de ani de migrene: odată ce începi să înțelegi cu adevărat această boală, nu mai privești anumite lucruri la fel. Nu pentru că devii anxios și nu pentru că începi să vezi probleme peste tot, ci pentru că experiența îți oferă un context pe care înainte nu îl aveai. Înveți că migrena nu începe întotdeauna cu durere, că sistemul nervos poate transmite semnale subtile cu mult înainte ca lucrurile să devină evidente și că uneori diferența dintre un simptom banal și un simptom important nu este simptomul în sine, ci povestea din jurul lui.

Atunci când mă uit la Eric, nu caut semne de boală. Nu îl observ prin prisma fricii și nu încerc să transform fiecare comportament obișnuit într-un motiv de îngrijorare. Îmi doresc să aibă o copilărie normală, lipsită de analize inutile, de etichete puse prea repede și de griji pe care nu are de ce să le poarte. Îmi doresc să alerge, să se joace, să descopere lumea și să trăiască exact așa cum ar trebui să o facă orice copil. În același timp însă, ar fi necinstit să spun că experiența mea și experiența lui Sergiu nu influențează felul în care observ anumite lucruri. Ar fi imposibil să petreci zeci de ani învățând despre migrenă și apoi să ignori complet informațiile pe care le-ai acumulat.

Poate că acesta este unul dintre paradoxurile parentale despre care se vorbește prea puțin. Cu cât știi mai multe despre un anumit lucru, cu atât este mai greu să te prefaci că nu vezi ceea ce vezi. Nu pentru că tragi concluzii pripite, ci pentru că anumite informații rămân undeva în fundalul minții și apar automat atunci când întâlnesc ceva familiar. Este exact ceea ce se întâmplă atunci când citești ani la rând despre migrena pediatrică și apoi observi anumite lucruri despre propriul copil.

Unul dintre aspectele la care sunt atentă este răul de mașină. Pentru majoritatea oamenilor, răul de mașină este exact ceea ce pare: rău de mașină. Un inconvenient al copilăriei care apare la unii copii și lipsește complet la alții. Pentru cineva care citește constant despre migrena pediatrică, însă, este și unul dintre semnele despre care literatura de specialitate vorbește frecvent atunci când descrie copiii cu predispoziție migrenoasă. Asta nu înseamnă că orice copil căruia i se face rău în mașină va dezvolta migrene. Ar fi o concluzie absurdă și complet greșită. Înseamnă doar că este una dintre informațiile pe care le păstrez undeva în fundalul minții mele, fără dramatism și fără concluzii pripite.

La fel se întâmplă și cu sensibilitatea la lumină. Poate că tocmai pentru că eu am dezvoltat o relație atât de complicată cu lumina de-a lungul anilor, observ mai repede când un copil caută instinctiv umbra, când evită lumina foarte puternică sau când pare deranjat de ceva ce pentru ceilalți este perfect suportabil. Nu trag concluzii. Observ. Există o diferență foarte importantă între cele două. Observ și atât. Înțeleg că există sute de explicații posibile pentru astfel de comportamente și că, de cele mai multe ori, ele nu înseamnă absolut nimic îngrijorător.

Observ și relația cu zgomotul. În ultimii ani am înțeles cât de mult poate afecta stimularea senzorială un creier predispus la migrene. Am învățat pe propria piele că există zile în care zgomotele obișnuite par exagerat de puternice și că uneori sistemul nervos reacționează la mediu înainte să apară orice alt simptom. Tocmai de aceea sunt atentă la modul în care reacționează Eric în anumite contexte. Nu pentru că mă aștept să găsesc ceva și nici pentru că aș considera că orice sensibilitate este automat un semn de alarmă. Pur și simplu pentru că știu că astfel de informații capătă sens doar atunci când sunt privite împreună cu restul poveștii.

Durerile abdominale sunt un alt exemplu. Dacă mi-ar fi spus cineva acum douăzeci de ani că există ceva numit migrenă abdominală, probabil că aș fi ridicat din sprâncene și aș fi presupus că este una dintre acele denumiri medicale ciudate care încearcă să complice lucruri simple. Astăzi știu că există și că este o realitate pentru unii copii. Din nou, asta nu înseamnă că orice durere de burtă are legătură cu migrena. Copiii au dureri de burtă din zeci de motive diferite. Cresc, se joacă, se lovesc, mănâncă diferit, reacționează la emoții și trec prin nenumărate experiențe care pot provoca disconfort abdominal. Dar înseamnă că atunci când anumite episoade devin recurente și apar tipare, ele merită observate și înțelese în contextul mai larg al copilului.

Mai sunt și lucrurile aparent neînsemnate. Oboseala care apare fără o explicație evidentă. Nevoia bruscă de liniște. Dificultățile de concentrare din anumite perioade. Căscatul excesiv. Dorința de a se retrage într-un spațiu mai puțin stimulativ. Amețelile. Nevoia de a sta singur pentru o vreme după o zi foarte aglomerată. Luate separat, toate aceste lucruri nu înseamnă mare lucru. De fapt, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat despre migrenă este că rareori un singur simptom spune întreaga poveste. De cele mai multe ori, sensul apare abia atunci când privești imaginea de ansamblu și observi că anumite lucruri încep să se repete.

Poate că tocmai acesta este motivul pentru care îmi este atât de greu să explic oamenilor ce înseamnă să fii părinte atunci când cunoști atât de bine această boală. Nu este vorba despre a căuta probleme și nici despre a trăi într-o stare permanentă de alertă. Este vorba despre a observa anumite nuanțe pe care altădată nu le-ai fi observat. Este vorba despre a avea în minte informații pe care experiența te-a obligat să le înveți. Este vorba despre a înțelege că unele povești încep foarte discret și că primele capitole nu seamănă întotdeauna cu ceea ce urmează.

Uneori mă surprind privindu-l pe Eric și mă gândesc că el nu știe nimic despre toate aceste lucruri. Nu știe câte studii am citit. Nu știe câte articole am parcurs. Nu știe câte întrebări mi-am pus de-a lungul anilor și nici câte răspunsuri am căutat. Pentru el, lumea este încă simplă. Lumina este doar lumină. O plimbare este doar o plimbare. O zi bună este pur și simplu o zi bună. Și mă bucur că este așa. Îmi doresc să rămână așa cât mai mult timp.

Poate că adevărul este că nu observ aceste lucruri pentru că mă aștept să găsesc ceva. Le observ pentru că știu cât de mult contează să recunoști o poveste la începutul ei. Le observ pentru că experiența m-a învățat că neurologia vorbește adesea în șoaptă înainte să vorbească tare. Le observ pentru că am petrecut 24 de ani încercând să înțeleg propriul meu sistem nervos și ar fi imposibil să nu folosesc ceea ce am învățat.

Dar, mai presus de toate, le observ pentru că sunt mamă. Iar iubirea are uneori această formă discretă și tăcută: nu aceea de a anticipa fiecare problemă și nici de a controla viitorul, ci aceea de a fi suficient de atent încât să vezi atunci când cineva pe care îl iubești încearcă să îți spună ceva, chiar și atunci când încă nu are cuvintele necesare pentru a o face.

Migrena poate începe cu mult înaintea primei dureri de cap

Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri pe care le-am descoperit atunci când am început să citesc mai serios despre migrena pediatrică a fost faptul că migrena nu începe întotdeauna cu migrena. Știu cât de ciudat sună această afirmație, dar exact asta spun multe dintre studiile și materialele dedicate copiilor. Există situații în care povestea începe cu ani înainte de primul atac clasic și în forme pe care majoritatea părinților nu le-ar asocia niciodată cu o boală neurologică.

Poate că acesta este și unul dintre motivele pentru care migrena pediatrică rămâne atât de puțin înțeleasă. Oamenii caută durerea de cap. Caută imaginea familiară a adultului care stă într-o cameră întunecată și încearcă să scape de lumină și zgomot. Caută simptomul evident, simptomul care confirmă fără dubii că există o problemă. Însă copilăria nu urmează întotdeauna regulile după care funcționează organismul adultului. Uneori semnele apar devreme, sunt aparent fără legătură între ele și trec neobservate tocmai pentru că fiecare dintre ele, luat separat, pare banal, trecător și lipsit de importanță.

Îmi amintesc cât de surprinsă am fost când am aflat că literatura de specialitate descrie o serie întreagă de manifestări considerate astăzi sindroame episodice asociate migrenei. Denumirea sună tehnic și complicat, dar ideea din spatele ei este, de fapt, foarte simplă: există copii care pot manifesta anumite simptome cu ani înainte de prima migrenă clasică, iar aceste manifestări par să facă parte din aceeași vulnerabilitate neurologică. Cu alte cuvinte, sistemul nervos începe uneori să spună povestea înainte ca noi să recunoaștem genul literar din care face parte.

Printre aceste manifestări se numără colicile severe din perioada de sugar, acele episoade care îi lasă neputincioși atât pe copii, cât și pe părinți. Se numără răul de mașină, pe care cei mai mulți dintre noi îl considerăm doar o particularitate individuală. Se numără vertijul paroxistic benign, în care copilul poate avea episoade bruște de amețeală fără o explicație evidentă. Se numără torticolisul paroxistic benign, o afecțiune rară care poate apărea în primii ani de viață și care presupune înclinarea repetată a capului într-o anumită direcție. Se numără vărsăturile ciclice, episoade recurente de greață și vărsături care apar aparent fără motiv și dispar la fel de misterios. Și se numără ceea ce astăzi numim migrenă abdominală, o formă în care durerea de burtă devine personajul principal al poveștii, chiar dacă mecanismul din spatele ei este neurologic.

Ceea ce mi se pare fascinant este că, atunci când privești fiecare dintre aceste lucruri separat, ele nu spun foarte multe. Un copil poate avea colici și să nu dezvolte niciodată migrene. Un copil poate avea rău de mașină și să nu experimenteze niciodată un atac migrenos. Un copil poate avea episoade de durere abdominală din motive complet diferite. Un copil poate avea amețeli trecătoare fără ca acestea să însemne ceva mai mult. Problema este că, atunci când privești toate aceste informații împreună, începi să observi că neurologia este mult mai subtilă decât ne imaginăm și că organismul trimite uneori indicii cu mult înainte să ofere explicații.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care mă interesează atât de mult acest subiect. Pentru că mă obligă să îmi schimb perspectiva asupra felului în care înțeleg boala. Mă obligă să renunț la ideea că afecțiunile apar întotdeauna brusc, complet formate și ușor de recunoscut. Mă obligă să accept că uneori organismul trimite indicii ani întregi înainte ca imaginea completă să devină evidentă. Și mă obligă să înțeleg că multe dintre lucrurile pe care le considerăm astăzi simptome izolate pot face parte dintr-o poveste mai mare pe care încă nu o vedem în întregime.

Cred că există și ceva profund uman în această descoperire. Suntem obișnuiți să credem că înțelegem lucrurile atunci când ele devin suficient de evidente. Dar corpul rareori funcționează astfel. De cele mai multe ori, schimbările apar gradual. Semnalele sunt mici. Repetitive. Aproape banale. Atât de banale încât tocmai normalitatea lor le face greu de observat. Abia retrospectiv reușim să unim punctele și să vedem imaginea completă.

În același timp, cred că este extrem de important să existe echilibru atunci când vorbim despre aceste lucruri. Unul dintre motivele pentru care ezit uneori să discut despre ele este că nu vreau să contribui la transformarea fiecărui simptom obișnuit într-un motiv de panică. Nu orice durere de burtă este migrenă. Nu orice episod de amețeală este migrenă. Nu orice copil care are rău de mașină va dezvolta migrene. Realitatea este mult mai nuanțată de atât. De fapt, majoritatea copiilor care experimentează astfel de lucruri nu vor dezvolta neapărat o afecțiune neurologică. Dar există o diferență importantă între panică și cunoaștere. A ști că aceste lucruri există nu înseamnă să vezi migrenă peste tot. Înseamnă doar să înțelegi că sistemul nervos poate spune povești diferite în etape diferite ale vieții.

Poate că, dacă nu aș fi trăit cu migrena timp de 24 de ani, aș fi citit aceste informații și aș fi trecut mai departe. Probabil le-aș fi considerat simple curiozități medicale. Date interesante pentru specialiști și nimic mai mult. Dar experiența mea mă face să le privesc altfel. Pentru că am învățat pe propria piele cât de mult poate exista între primul semn și momentul în care înțelegi ce înseamnă acel semn. Am învățat cât de multe lucruri capătă sens doar retrospectiv și cât de diferit privești trecutul atunci când ai, în sfârșit, toate piesele puzzle-ului.

Și poate că aici se află adevărata lecție a migrenei pediatrice. Nu faptul că trebuie să identificăm fiecare simptom. Nu faptul că trebuie să transformăm copilăria într-un proces continuu de monitorizare. Nu faptul că trebuie să căutăm explicații medicale pentru fiecare lucru neobișnuit. Ci faptul că trebuie să rămânem suficient de deschiși încât să observăm atunci când anumite lucruri se repetă, când apar tipare și când corpul începe să spună aceeași poveste în moduri diferite.

Privind în urmă, îmi dau seama că multe dintre cele mai importante lucruri despre migrenă nu le-am învățat din momentele în care aceasta striga. Le-am învățat din momentele în care șoptea. Din acele perioade în care simptomele păreau prea mici pentru a conta, prea disparate pentru a avea sens și prea obișnuite pentru a atrage atenția. Abia mai târziu am înțeles că exact acolo se ascundeau primele capitole ale poveștii.

Iar când citesc astăzi despre colici, rău de mașină, migrenă abdominală, vărsături ciclice, amețeli episodice sau sensibilități senzoriale, nu văd doar o listă de simptome. Văd felul în care neurologia încearcă uneori să își spună povestea cu mult înainte ca noi să fim pregătiți să o înțelegem. Văd un sistem nervos care încearcă să comunice folosind limbajul pe care îl are disponibil la acel moment. Și poate că acesta este unul dintre cele mai fascinante lucruri pe care le-am învățat în acești 24 de ani: corpul vorbește aproape întotdeauna înainte să strige. Întrebarea este dacă știm să îl ascultăm atunci când încă vorbește în șoaptă.

Atenție sau hiper-vigilență?

Există o întrebare pe care mi-o pun uneori și pe care bănuiesc că și-o pun mulți părinți care au trecut prin experiențe dificile. Este o întrebare care nu apare în studiile medicale și nici în ghidurile de practică, dar care apare foarte des în mintea celor care au învățat să trăiască în apropierea unei boli cronice: mă uit suficient de atent sau mă uit prea atent?

Este o întrebare incomodă, pentru că nu are un răspuns simplu. După 24 de ani de migrene, după sute de atacuri, după nenumărate ore petrecute citind, observând și încercând să înțeleg ce se întâmplă în propriul meu sistem nervos, este imposibil să pretind că privesc lucrurile exact ca un om care nu a avut niciodată această experiență. Pur și simplu nu mai pot. Experiența schimbă perspectiva. Cunoașterea schimbă perspectiva. Iar atunci când devii părinte, această perspectivă începe inevitabil să influențeze felul în care privești anumite lucruri.

Uneori mă surprind observând detalii pe care altădată poate nici nu le-aș fi remarcat. Un episod de rău de mașină. O reacție mai puternică la lumină. O zi în care oboseala pare să apară fără un motiv evident. O nevoie neașteptată de liniște după o perioadă foarte stimulativă. O dorință de a se retrage într-un colț mai puțin aglomerat atunci când în jur este prea mult zgomot. Sunt lucruri care, pentru majoritatea oamenilor, fac parte din viața normală a unui copil. Și au dreptate. De cele mai multe ori, exact asta sunt. Copiii sunt obosiți, sunt sensibili, au zile mai bune și zile mai dificile. Corpul și sistemul lor nervos sunt încă în dezvoltare și reacționează diferit de la o etapă la alta.

Dar, în același timp, sunt și lucruri despre care știu că apar frecvent în literatura dedicată migrenei pediatrice. Sunt lucruri pe care le-am întâlnit în studii, în articole medicale și în mărturiile altor părinți. Iar când ai petrecut douăzeci și patru de ani învățând limba în care vorbește migrena, este greu să nu observi anumite cuvinte atunci când apar. Nu pentru că le cauți obsesiv, ci pentru că au devenit parte din vocabularul tău interior.

Aici începe uneori conflictul. Pentru că există o diferență foarte fină între atenție și hiper-vigilență. La prima vedere, cele două par aproape identice. Ambele presupun observare. Ambele presupun grijă. Ambele presupun interes. Dar, în realitate, sunt două stări foarte diferite.

Atenția te ajută să observi. Hiper-vigilența te face să trăiești într-o stare permanentă de așteptare.

Atenția îți oferă informații. Hiper-vigilența îți fură liniștea.

Atenția îți permite să răspunzi atunci când este nevoie. Hiper-vigilența te împinge să cauți răspunsuri înainte să existe întrebări reale.

Cred că mulți ani nu am înțeles această diferență nici în relația cu propria mea boală. Eram atât de obișnuită să anticipez probleme, să mă pregătesc pentru ele și să încerc să controlez tot ceea ce putea fi controlat, încât uneori uitam că există și lucruri care trebuie pur și simplu trăite. Migrena te învață să fii atent. Te învață să observi semnale subtile, să recunoști schimbări mici și să identifici tipare. Problema apare atunci când această atenție începe să se transforme în teamă. Atunci când observarea nu mai este un instrument, ci devine o stare permanentă de alertă.

Din fericire, experiența mi-a oferit și un antidot pentru această tendință. De fiecare dată când mă surprind întrebându-mă dacă nu cumva observ prea mult, încerc să mă întorc la o întrebare mult mai simplă: observ pentru că îmi este frică sau observ pentru că înțeleg?

Diferența este uriașă.

Frica caută confirmări. Înțelegerea caută context.

Frica vede pericole peste tot. Înțelegerea vede probabilități.

Frica transformă fiecare simptom într-un avertisment. Înțelegerea îl așază într-o imagine mai mare și încearcă să îi găsească sensul înainte să îi atribuie o semnificație.

Frica vrea certitudini. Înțelegerea acceptă că uneori nu există certitudini.

Cred că tocmai această diferență mă ajută să păstrez echilibrul. Nu mă uit la Eric încercând să găsesc o boală. Nu caut dovezi și nu aștept să descopăr ceva. Nu urmăresc fiecare reacție și nu transform fiecare zi într-un exercițiu de monitorizare. Mă uit la el exact așa cum se uită orice părinte la copilul său: cu atenție, cu grijă și cu iubire. Doar că experiența mea adaugă un strat suplimentar de informație peste toate acestea.

Poate că cea mai sinceră formulare este aceasta: nu caut probleme, doar știu ce întrebări să îmi pun.

Știu că răul de mașină poate avea mai multe explicații. Știu că durerile abdominale recurente merită observate atunci când apar frecvent. Știu că sensibilitatea la lumină și zgomot poate însemna multe lucruri diferite. Știu că oboseala poate fi doar oboseală. Știu că o zi mai dificilă poate fi exact atât: o zi mai dificilă.

Dar știu și că uneori aceste lucruri fac parte dintr-o poveste mai mare.

Iar faptul că știu acest lucru nu mă obligă să trag concluzii. Mă obligă doar să fiu atentă.

Poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat despre migrenă este că realitatea rareori se află la extreme. Nu se află nici în panică, nici în negare. Nici în obsesie, nici în ignoranță. Nici în control absolut, nici în abandon total. De cele mai multe ori, adevărul se află undeva la mijloc, în acel spațiu liniștit în care observi fără să judeci, asculți fără să presupui și accepți că nu trebuie să ai toate răspunsurile imediat.

Poate tocmai de aceea încerc să îmi amintesc constant că Eric nu este povestea mea. Nu este adolescenta de 15 ani care încerca să înțeleagă ce se întâmplă cu ea. Nu este suma experiențelor mele și nici continuarea automată a lor. El este propriul lui om, cu propriul lui corp, propriul lui sistem nervos și propria lui poveste.

Cred că acesta este unul dintre cele mai importante exerciții de maturitate pe care le am de făcut ca părinte. Să nu proiectez asupra lui propriile mele experiențe. Să nu confund informația cu certitudinea. Să nu transform ceea ce am trăit eu într-o lentilă prin care să interpretez fiecare lucru pe care îl face el. Pentru că iubirea adevărată nu înseamnă să anticipezi fiecare posibilă problemă. Înseamnă să fii suficient de prezent atunci când apare una reală.

Rolul meu nu este să scriu această poveste înainte să înceapă, ci să fiu prezentă dacă va avea vreodată nevoie să o înțeleagă. Nu este să îi construiesc un viitor lipsit de riscuri, ci să îi ofer un spațiu în care să se simtă ascultat, crezut și în siguranță. Nu este să elimin toate necunoscutele, ci să îl însoțesc atunci când întâlnește unele dintre ele.

Poate că aceasta este, în cele din urmă, diferența dintre hiper-vigilență și iubire.

Hiper-vigilența încearcă să controleze viitorul.

Iubirea încearcă să fie pregătită pentru el.

Hiper-vigilența își consumă energia imaginând toate lucrurile care ar putea merge prost.

Iubirea își păstrează energia pentru momentul în care cineva are nevoie de ea.

Hiper-vigilența privește înainte cu teamă.

Iubirea privește înainte cu încredere.

Iar după 24 de ani de migrene, cred că aceasta este lecția pe care încă învăț să o aplic, atât în relația cu mine însămi, cât și în relația cu copilul meu. Pentru că, uneori, cea mai mare dovadă de grijă nu este să observi mai mult. Este să observi suficient și apoi să ai încredere că, dacă va exista vreodată ceva important de văzut, îl vei vedea la timp.

Ce sper să moștenească de la mine și ce sper să nu moștenească

Există un moment în viața fiecărui părinte în care începe să se întrebe ce anume va transmite mai departe. La început, întrebarea aceasta are ceva luminos și aproape magic. Te gândești la ochi, la zâmbet, la expresii pe care le recunoști dintr-o privire și care te fac să tresari pentru că ai impresia că te uiți simultan spre viitor și spre trecut. Te gândești la gesturi care par să traverseze generațiile fără să ceară permisiune, la felul în care un copil își înclină capul, râde sau privește lumea și îți amintește, pentru o fracțiune de secundă, de tine sau de oamenii care au fost înaintea ta. Te gândești la pasiuni, la valori, la felul în care privești viața și la acele bucăți invizibile din tine care continuă să existe într-un alt om. Este una dintre cele mai emoționante forme de continuitate pe care le cunosc. Dar, pe măsură ce înaintezi în viață și înțelegi mai bine cât de complexă este moștenirea pe care o lăsăm copiilor noștri, începi să te gândești și la lucrurile pe care ai prefera să nu le transmiți niciodată. La vulnerabilități. La fragilități. La predispoziții. La acele lupte pe care, dacă ai putea, le-ai opri la tine și nu le-ai lăsa să meargă mai departe.

Pentru mine, migrena face parte din această categorie.

Nu spun asta cu revoltă și nici cu dramatism. După douăzeci și patru de ani de conviețuire cu această boală neurologică, nu mai am energia să mă cert cu realitatea și nici nevoia să transform totul într-o tragedie. O spun cu luciditate. Cu acea luciditate care apare atunci când ai trăit suficient de mult timp cu ceva încât să îi cunoști nu doar momentele cele mai dificile, ci și toate nuanțele. Migrena face parte din povestea mea. Nu este întreaga mea poveste, nu mă definește complet și nu îi permit să ocupe tot spațiul, dar există acolo, în fundalul multor decizii, al multor adaptări și al multor lecții pe care a trebuit să le învăț.

Știu că există o componentă genetică importantă. Știu că literatura medicală este foarte clară în această privință și că predispoziția către migrenă apare frecvent în anumite familii. Știu că atât eu, cât și Sergiu trăim cu forme diferite ale aceleiași afecțiuni și că acest lucru nu este lipsit de relevanță. Sunt informații pe care nu le ignor și nici nu încerc să le minimalizez pentru a mă simți mai liniștită. Am ajuns la vârsta la care prefer adevărul, chiar și atunci când nu este confortabil.

Dar, în același timp, am învățat ceva esențial în ultimii ani: predispoziția nu este destinul.

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a oferit migrena. Ani întregi am avut impresia că totul este despre ceea ce ni se întâmplă. Despre simptome. Despre atacuri. Despre lucrurile pe care nu le putem controla. Astăzi înțeleg că povestea este mai mare de atât. Este și despre ceea ce facem cu ceea ce ni se întâmplă. Genele pot influența direcția unei povești, dar nu îi scriu singure finalul. Între predispoziție și destin există un teritoriu uriaș în care intervin mediul, educația, stilul de viață, experiențele, relațiile, accesul la informație, accesul la îngrijire medicală și, uneori, pur și simplu șansa.

Cu cât citesc mai mult despre neurologie și despre migrenă, cu atât înțeleg mai clar că organismul uman este mult prea complex pentru a fi redus la o singură ecuație genetică. Există influențe pe care le înțelegem și influențe pe care încă nu le înțelegem. Există factori care cresc probabilitatea unui lucru și factori care o reduc. Există oameni care moștenesc predispoziții și nu dezvoltă niciodată boala. Există oameni fără antecedente familiale care ajung să se confrunte cu ea. Realitatea este aproape întotdeauna mai nuanțată decât scenariile simple pe care mintea noastră încearcă să le construiască atunci când caută certitudini.

Poate tocmai de aceea nu trăiesc cu senzația că aștept inevitabilul.

Nu mă uit la Eric încercând să ghicesc viitorul. Nu număr simptome imaginare. Nu transform fiecare detaliu într-un posibil avertisment. Nu trăiesc cu impresia că orice lucru pe care îl observ este începutul unei probleme și nu cred că rolul meu este să descifrez viitorul înainte ca acesta să existe.

Dacă am învățat ceva după atâția ani de migrene, este că anticiparea permanentă a suferinței nu protejează pe nimeni. În cel mai bun caz consumă energie. În cel mai rău caz fură prezentul. Te face să trăiești într-un viitor imaginar și să ratezi exact viața care se întâmplă acum, în fața ta.

Și totuși, dacă sunt complet sinceră, există o speranță foarte clară în mine. Una simplă, directă și profund umană. Sper să nu moștenească migrena. Nu cred că există o formulare mai simplă și mai sinceră de atât.

Dacă aș putea alege, aș alege să nu știe niciodată cum este să privești lumea printr-o aură vizuală care fragmentează câmpul vizual și transformă realitatea într-un puzzle incomplet. Aș alege să nu știe cum este să îți reorganizezi programul în funcție de un sistem nervos care are propriile reguli. Aș alege să nu cunoască acele zile în care lumina pare prea puternică, zgomotele prea agresive, iar propriul corp pare că refuză să coopereze indiferent cât de mult îți dorești contrariul.

Aș alege să nu experimenteze senzația aceea ciudată de a negocia permanent cu propriile limite. Să nu fie nevoit să își calculeze energia înaintea unui eveniment important. Să nu se întrebe dacă va putea participa la ceva ce își dorește cu adevărat. Să nu cunoască sentimentul acela de dezamăgire care apare atunci când corpul spune „nu” exact în momentul în care tu ai fi vrut să spui „da”.

Aș alege să nu experimenteze nici vinovăția despre care am scris în capitolele anterioare. Să nu creadă niciodată că trebuie să își ceară scuze pentru limitele lui. Să nu simtă că valoarea lui depinde de cât poate duce. Să nu învețe pe propria piele cât de obositor este să explici mereu ceva ce ceilalți nu văd și nu înțeleg. Să nu simtă nevoia să demonstreze că este suficient de puternic doar pentru că are o vulnerabilitate pe care nu a ales-o.

Dar maturitatea are un mod curios de a schimba perspectiva asupra controlului.

Cu cât înaintezi în viață, cu atât înțelegi mai bine că iubirea nu înseamnă să elimini toate riscurile. Nu înseamnă să construiești un viitor perfect și steril în care nimic rău nu se poate întâmpla. Nu înseamnă să te asiguri că oamenii pe care îi iubești nu vor suferi niciodată.

Uneori înseamnă să accepți că există lucruri pe care nu le poți controla și să te pregătești cât mai bine pentru ele.

Înseamnă să înlocuiești iluzia controlului cu prezența. Înseamnă să înlocuiești certitudinea cu disponibilitatea. Înseamnă să fii acolo.

Iar aici apare liniștea. Pentru că, dacă există un lucru care mă liniștește atunci când mă gândesc la această posibilitate, este faptul că experiența lui nu ar semăna cu a mea. Nu pentru că boala ar fi diferită, ci pentru că punctul de plecare ar fi diferit.

Eu am intrat în lumea migrenei fără explicații, fără limbaj și fără repere. Ani întregi am încercat să înțeleg ceva ce nu știam cum să descriu și pe care nici ceilalți nu păreau să îl înțeleagă foarte bine. A existat multă confuzie. Multă încercare și eroare. Multă adaptare construită din instinct și necesitate. Au existat multe momente în care am simțit că trebuie să mă descurc singură, pentru că nimeni nu avea răspunsurile pe care le căutam.

Eric nu ar porni de acolo.

Ar avea ceva ce eu nu am avut niciodată la începutul acestui drum: doi părinți care cunosc această boală. Doi părinți care îi recunosc semnalele. Doi părinți care înțeleg că migrena nu este o simplă durere de cap. Doi părinți care știu că un copil poate spune „mă doare burta” atunci când problema reală nu este neapărat în stomac. Doi părinți care înțeleg că sensibilitatea la lumină, zgomotul, amețeala sau nevoia de izolare pot însemna mai mult decât par la prima vedere.

Ar avea doi părinți care nu îi vor spune că exagerează. Care nu îi vor spune că este doar în capul lui. Care nu îi vor cere să reziste doar pentru că alții rezistă. Care îl vor crede.

Și cred că, dintre toate lucrurile pe care le-am învățat despre migrenă, acesta este poate cel mai important.

Nu întotdeauna putem elimina suferința din viața celor pe care îi iubim. Nu întotdeauna putem schimba diagnosticele, predispozițiile sau vulnerabilitățile. Dar putem elimina singurătatea. Putem elimina confuzia. Putem elimina sentimentul că nimeni nu înțelege ce se întâmplă.

Iar uneori aceste lucruri sunt la fel de valoroase ca orice tratament.

Când mă gândesc la ceea ce sper să moștenească de la mine, îmi vin în minte curiozitatea, perseverența și dorința de a înțelege lumea. Sper să moștenească bucuria de a pune întrebări, încăpățânarea aceea sănătoasă care te face să cauți răspunsuri și capacitatea de a continua chiar și atunci când lucrurile devin complicate. Sper să moștenească empatia, simțul umorului și abilitatea de a vedea nuanțele acolo unde alții văd doar alb și negru.

Dar poate mai mult decât orice, sper să moștenească libertatea de a fi el însuși.

Iar dacă viața va decide altfel și migrena va face cândva parte din povestea lui, atunci sper să moștenească și lecțiile pe care eu le-am învățat cel mai greu. Sper să își asculte corpul înainte ca acesta să fie obligat să ridice vocea. Sper să nu își ceară scuze pentru limitele lui. Sper să nu confunde valoarea personală cu capacitatea de a îndura. Sper să nu creadă că trebuie să fie puternic în fiecare moment. Sper să știe că poate cere ajutor, că poate lua o pauză și că nu trebuie să își câștige dreptul de a avea grijă de el însuși.

Poate că aceasta este adevărata liniște pe care o am astăzi. Nu faptul că pot controla viitorul. Nu faptul că am toate răspunsurile. Nu faptul că pot preveni orice dificultate. Ci faptul că, dacă va exista vreodată o astfel de provocare în viața lui, va începe drumul cu ceva ce eu nu am avut.

Va începe drumul fiind înțeles.

Iar după douăzeci și patru de ani în care am încercat să înțeleg migrena, nu cred că există un dar mai valoros pe care l-aș putea oferi propriului meu copil. Pentru că, privind în urmă, îmi dau seama că multe dintre cele mai dificile momente nu au venit doar din durere, ci din faptul că nu aveam un limbaj pentru ceea ce trăiam și nici oameni care să îl vorbească împreună cu mine. Dacă există ceva ce îmi doresc să îi ofer lui Eric, indiferent ce îi va aduce viața, este exact acest lucru: sentimentul că nu trebuie să traducă singur ceea ce simte și că există întotdeauna cineva dispus să asculte, să înțeleagă și să rămână alături de el. Pentru că, uneori, aceasta este cea mai profundă formă de iubire pe care o poate oferi un părinte.

Fata de 15 ani din trecut și băiatul de 12 de astăzi

De fiecare dată când citesc despre migrena pediatrică, îmi spun că o fac pentru Eric. Și este adevărat. O fac pentru că sunt mamă, pentru că vreau să înțeleg cât mai bine această boală, să recunosc semnele despre care specialiștii vorbesc și să știu la ce să fiu atentă dacă va fi vreodată nevoie. O fac pentru că experiența mea și experiența lui Sergiu m-au învățat că informația contează și că există o diferență enormă între a traversa ceva în întuneric și a avea măcar o lanternă care să îți lumineze drumul. Dar, pe măsură ce am scris acest articol, mi-am dat seama că adevărul este puțin mai complex de atât. De fiecare dată când citesc despre migrena pediatrică, nu mă gândesc doar la copilul meu. Mă gândesc și la copilul care am fost eu.

Mă gândesc la fata de 15 ani care încerca să înțeleagă de ce lumea începea să se schimbe în jurul ei. Mă gândesc la adolescenta care nu avea cuvintele necesare pentru a descrie ceea ce trăia și care nu știa că urma să petreacă următorii douăzeci și patru de ani încercând să descifreze limbajul unui sistem nervos diferit. Mă gândesc la toate momentele în care am crezut că problema este lipsa mea de rezistență, când, în realitate, problema era că încercam să negociez cu o boală pe care nu o înțelegeam. Mă gândesc la toate zilele în care am tras de mine pentru că aveam impresia că asta trebuie să facă un om responsabil, la toate momentele în care am confundat puterea cu încăpățânarea și perseverența cu ignorarea propriilor limite.

Privind acum în urmă, îmi dau seama că migrena nu m-a învățat doar despre neurologie. M-a învățat despre vulnerabilitate, despre acceptare și despre faptul că există situații în care corpul știe mai bine decât agenda, planurile sau ambițiile noastre. M-a învățat că uneori cea mai mare dovadă de maturitate nu este să continui cu orice preț, ci să recunoști că ai nevoie de o pauză. M-a învățat că există o diferență între perseverență și auto-sacrificiu și că, uneori, linia dintre ele este mult mai subțire decât ne place să credem. Mi-ar plăcea să spun că am înțeles toate aceste lucruri repede. Nu le-am înțeles. Le-am învățat greu, prin încercări repetate, prin greșeli, prin epuizare, prin atacuri de migrenă și prin foarte multe conversații purtate cu mine însămi în întunericul unei camere în care încercam doar să mă simt puțin mai bine.

Uneori mă întreb cum ar fi fost dacă cineva mi-ar fi explicat atunci ceea ce înțeleg astăzi. Cum ar fi fost dacă cineva mi-ar fi spus că ceea ce trăiesc este real. Că nu exagerez. Că nu sunt leneșă. Că nu sunt slabă. Că nu trebuie să demonstrez permanent cât de mult pot duce pentru a fi luată în serios. Cum ar fi fost dacă cineva mi-ar fi explicat că migrena este o boală neurologică și nu un defect de caracter. Cum ar fi fost dacă aş fi înțeles mai devreme că valoarea unui om nu se măsoară în numărul de zile în care reușește să funcționeze ignorându-și propriul corp.

Poate că aș fi fost mai blândă cu mine însămi. Poate că mi-aș fi oferit mai multă compasiune. Poate că aș fi înțeles mai devreme că există o diferență între a fi puternic și a te forța permanent. Sau poate că nu. Poate că unele lecții au nevoie de timp. Poate că există adevăruri pe care nu le putem înțelege până când nu suntem pregătiți să le primim.

Nu pot schimba nimic din toate acestea. Nu mă pot întoarce în timp. Nu pot să îi ofer fetei de 15 ani informațiile pe care le am astăzi și nici să îi scurtez drumul. Nu pot să îi evit anii de confuzie și nici să îi iau din spate povara tuturor întrebărilor fără răspuns. Există lucruri pe care le înțelegem doar trecând prin ele. Există lecții pe care nimeni nu ni le poate preda înainte să fim pregătiți să le învățăm. Există experiențe care trebuie trăite înainte să poată fi înțelese.

Dar ceea ce am înțeles în ultimii ani este că nu trebuie să repar trecutul pentru a schimba viitorul.

Poate că acesta este, de fapt, motivul pentru care citesc atât de mult despre migrenă. Poate că acesta este motivul pentru care scriu despre ea. Poate că acesta este motivul pentru care am creat PatriStorm și pentru care continui să vorbesc despre lucruri despre care mulți oameni încă vorbesc prea puțin. Pentru că în spatele tuturor studiilor, statisticilor și explicațiilor medicale există întotdeauna oameni reali. Există copii care încearcă să înțeleagă ce li se întâmplă. Există adolescenți care cred că sunt singurii care trec prin asta. Există adulți care se simt vinovați pentru o boală pe care nu au ales-o și pe care nu o controlează. Există oameni care se întreabă dacă sunt suficient de puternici, când adevărata problemă este că au fost nevoiți să fie puternici prea mult timp.

De-a lungul anilor am învățat că informația este importantă, dar nu este suficientă. Oamenii au nevoie și de limbaj. Au nevoie de explicații care să facă sens. Au nevoie să știe că ceea ce trăiesc are un nume și că nu sunt singuri. Au nevoie să înțeleagă că există și alți oameni care au trecut prin lucruri similare și care au supraviețuit. Uneori, simplul fapt că cineva îți spune „știu despre ce vorbești” poate schimba complet felul în care îți porți povara.

După douăzeci și patru de ani, am ajuns să cred că înțelegerea schimbă aproape totul. Poate că nu schimbă diagnosticul, predispoziția genetică sau întotdeauna simptomele, dar schimbă felul în care trăiești cu ele. Schimbă felul în care te privești pe tine însuți. Schimbă felul în care îți interpretezi experiențele. Schimbă povestea pe care ți-o spui despre tine.

Pentru că există o diferență uriașă între a crede că ești defect și a înțelege că ai o afecțiune neurologică. Există o diferență uriașă între a crede că nu ești suficient de puternic și a înțelege că sistemul tău nervos funcționează diferit. Există o diferență uriașă între vinovăție și înțelegere. Iar uneori exact această diferență este cea care contează cel mai mult.

Astăzi, când îl privesc pe Eric, nu văd un posibil diagnostic și nici o statistică medicală. Nu văd o probabilitate genetică și nici un scenariu pe care încerc să îl anticipez. Nu văd lista simptomelor descrise în studii și nici toate informațiile pe care le-am acumulat în ultimii ani.

Văd un copil curios, inteligent, vesel și plin de viață. Văd copilul meu.

Îl văd alergând prin casă, punând întrebări, construind povești, descoperind lumea și inventând reguli noi pentru jocuri pe care doar el le înțelege pe deplin. Îl văd râzând cu toată ființa lui, așa cum doar copiii știu să râdă. Îl văd trăind în prezent cu o naturalețe pe care noi, adulții, o pierdem adesea pe drum. Și de fiecare dată când îl privesc astfel, îmi amintesc că nu este responsabilitatea mea să îi scriu povestea înainte să înceapă.

Tot ceea ce am scris în aceste pagini nu este despre frică. Nu este despre așteptarea unui viitor nedorit și nici despre căutarea unor probleme înainte ca ele să existe. Este despre atenție. Este despre responsabilitate. Este despre diferența dintre a ignora și a observa, dintre a presupune și a înțelege. Este despre felul în care experiențele noastre ne schimbă și despre modul în care alegem să folosim ceea ce am învățat.

Poate că, în cele din urmă, acesta este cel mai mare dar pe care mi l-au oferit acești douăzeci și patru de ani de migrene: nu răspunsurile, nu soluțiile și nici controlul. Ci capacitatea de a transforma propria experiență într-o punte.

O punte între copilul care am fost și copilul pe care îl cresc astăzi.

O punte între confuzie și înțelegere.

O punte între singurătate și sprijin.

O punte între ceea ce nu am avut și ceea ce pot oferi mai departe.

Fata de 15 ani care încerca să înțeleagă ce se întâmplă cu ea nu poate fi ajutată acum. Povestea ei este deja scrisă. Dar băiatul care aleargă astăzi prin casă, care râde, care descoperă lumea și care își construiește propriile amintiri are ceva ce eu nu am avut la începutul drumului meu.

Are doi părinți care înțeleg.

Și poate că aceasta este adevărata încheiere a poveștii. Nu faptul că am găsit toate răspunsurile. Nu faptul că am învins migrena. Nu faptul că am descoperit o soluție miraculoasă. Ci faptul că, după douăzeci și patru de ani în care am învățat să trăiesc cu această boală, am ajuns în punctul în care experiența mea poate deveni sprijin pentru altcineva.

Iar dacă într-o zi Eric va avea nevoie de acest sprijin, el va exista deja.

Pentru că eu și tatăl lui am petrecut ani întregi învățând să traversăm acest drum.

Pentru că am învățat să recunoaștem semnalele.

Pentru că am învățat să punem întrebări.

Pentru că am învățat să ascultăm.

Și pentru că există un lucru pe care mi-aș dori să îl știe întotdeauna, indiferent ce îi va aduce viața: nu va trebui să meargă niciodată singur.

Pentru prima dată de când am început să scriu acest articol, cred că acesta este gândul care îmi aduce cea mai multă liniște. Nu faptul că îi pot promite o viață fără dificultăți, pentru că niciun părinte nu poate face o asemenea promisiune. Nu faptul că îi pot garanta un viitor lipsit de vulnerabilități, pentru că viața nu funcționează astfel. Ci faptul că îi pot promite ceva poate chiar mai important: că atunci când va întâlni o dificultate, orice formă ar avea ea, va avea pe cineva alături.

Iar uneori, exact asta înseamnă să fii părinte. Nu să elimini toate obstacolele din drumul copilului tău, ci să te asiguri că, atunci când le întâlnește, știe că nu trebuie să le înfrunte singur. Și poate că, după toate lecțiile pe care mi le-a predat migrena, aceasta este cea pe care o consider cea mai valoroasă dintre toate.

Facebook Comments

Similar Posts