Uniforma școlară și memoria trecutului: „Trecutul avea uniformă”
Ce sincronizare ciudată pentru apariția unei cărți. Tocmai acum, când „Trecutul avea uniformă”, volum colectiv de proză scurtă apărut la Editura Lebăda Neagră, adună mărturii despre școala românească din timpul comunismului, uniforma revine în centrul unei discuții cât se poate de actuale. Senatul a adoptat proiectul de lege care instituie obligația elevilor din învățământul preuniversitar de stat de a se prezenta la școală în uniformă, cu 84 de voturi pentru, 18 împotrivă și 4 abțineri; proiectul a ajuns la Camera Deputaților, care este for decizional.
Eu sunt prea tânără ca să fi prins școala comunistă. Am început școala mult după Revoluție, într-o altă Românie și într-o altă lume. Dar uniformă am avut. În primii doi ani am purtat celebra uniformă alb cu albastru, iar în ultimele două clase de primar am trecut la sarafanul vișiniu cu carouri negre. Așa că uniforma există și în memoria mea, doar că nu în memoria comunismului, ci în memoria unei perioade de tranziție în care anumite lucruri din vechea școală supraviețuiseră deja după ce lumea care le produsese dispăruse. Poate tocmai de aceea mă uit acum cu un soi de curiozitate neliniștită la această revenire a uniformei și la felul în care ea este încărcată, din nou, cu tot felul de semnificații.
Pentru că problema nu este, până la urmă, bucata aceea de material pe care o pui dimineața pe tine înainte să pleci la școală. O uniformă poate fi doar o uniformă. Poate fi o alegere a unei comunități școlare, un cod vestimentar, o tradiție sau pur și simplu ceva ce copiii poartă pentru că așa a decis școala. Problema începe atunci când transformăm haina într-un instrument prin care pretindem că rezolvăm probleme care nu au nicio legătură cu croiala ei. Ni se spune că uniforma va reduce diferențele sociale dintre copii, că va combate bullying-ul și că va consolida sentimentul de apartenență la comunitatea școlară. Sună impecabil. Aproape că mai lipsește să aflăm că pantalonii bleumarin repară și deficitul bugetar, iar sarafanul vișiniu ridică rezultatele la evaluarea națională.
Dar dacă un copil este sărac, faptul că poartă aceeași cămașă ca unul bogat nu înseamnă că diferența dintre ei a dispărut. Doar că, pentru câteva ore, ea este mai greu de văzut. Și aici apare una dintre acele soluții care ne plac atât de mult: nu rezolvăm problema, ci îi acoperim manifestarea. Nu ridicăm nivelul de trai al familiei, nu construim politici serioase pentru copiii vulnerabili, nu reparăm decalajele dintre școli și dintre comunități, dar îi îmbrăcăm pe toți la fel și putem spune, liniștiți, că am făcut ceva pentru egalitate. E o soluție foarte românească: dacă nu putem desființa mizeria, măcar să-i punem un preș frumos peste ea.
Nici bullying-ul nu dispare pentru că elevii poartă aceeași haină. Generațiile care au prins școala înainte și după Revoluție știu foarte bine că pentru un copil era suficient să fie prea gras, prea slab, prea înalt, prea scund, să aibă părul într-un anumit fel, să vorbească diferit, să fie timid, să aibă ochelari sau pur și simplu să fie considerat „altfel” ca să devină ținta celorlalți. Uniforma nu ne-a împiedicat să fim copii răi unii cu alții. Nici nu ne-a împiedicat să ne batem, să ne poreclim sau să ne umilim. Acolo unde bullying-ul este o problemă, soluția ține de educație, de familie, de profesori, de cultura școlii, de intervenție și de felul în care o comunitate învață să nu transforme vulnerabilitatea altuia într-o distracție. Haina nu poate face treaba asta. Ar fi minunat, desigur. Am putea rezolva învățământul cu un magazin de uniforme și am putea închide Ministerul Educației până la noi ordine.
Și mai există argumentul apartenenței. Da, o uniformă poate produce un anumit sentiment de apartenență, dar trebuie să fim atenți la ce anume ne face să ne simțim parte dintr-o comunitate. Dacă apartenența vine în primul rând din faptul că toți arătăm la fel, atunci avem o definiție destul de săracă a comunității. Apartenența adevărată se construiește din relațiile dintre oameni, din încredere, din sentimentul că ești văzut, respectat și protejat, din faptul că școala este un loc în care vrei să fii și în care simți că ai un loc al tău. Uniforma poate însoți acest sentiment. Nu îl poate fabrica.


Și poate că tocmai aici „Trecutul avea uniformă” apare într-un moment atât de potrivit. Cartea nu este doar despre haine, deși titlul ne împinge imediat spre ele. Este o antologie de proză îngrijită de Zeno Daniel Șuștac și Adrian Petru Stepan, construită din mărturiile unor oameni care au trăit școala din perioada comunistă și care încearcă să salveze, prin literatură, bucăți dintr-o memorie care altfel se pierde. Pe coperta a patra, cartea vorbește chiar despre această memorie ca despre una dintre formele importante de educație. Iar asta mi se pare esențial, pentru că memoria nu este același lucru cu nostalgia.
Nostalgia are o problemă teribil de convenabilă: este selectivă. Păstrează mirosul de cretă, catalogul, colegii, emoția primei zile de școală, caietele, uniforma, serbările, sentimentul acela aproape inexplicabil că lumea era mai simplă atunci când aveai zece ani. Dar memoria, dacă este sinceră, ar trebui să păstreze și cealaltă parte. Frica, conformismul, umilințele, limitele, lucrurile pe care astăzi le privim cu alți ochi. Pentru că există o diferență enormă între a-ți fi dor de copilărie și a-ți fi dor de sistemul în care ai copilărit. Prima este omenească. A doua cere ceva mai multă atenție.
Eu nu am trăit școala comunistă și nu pot vorbi despre ea din propria experiență. Pot, însă, să citesc poveștile celor care au trăit-o și să încerc să înțeleg ce rămâne în memoria lor după atâția ani. Pot să-mi amintesc propria uniformă, alb cu albastru, apoi sarafanul vișiniu cu carouri negre, și să mă întreb ce anume îmi amintesc de fapt când îmi amintesc de ele. Haina? Colegii? Vârsta? Școala? Felul în care arătam atunci? Sau, pur și simplu, senzația de a fi fost copil?
Poate că asta este întrebarea interesantă pe care o pune, fără să vrea neapărat, și cartea care apare acum: când spunem că ne este dor de trecut, de ce anume ne este dor? De uniformă sau de copilul care o purta? De disciplină sau de sentimentul că lumea avea reguli mai clare? De școala de atunci sau de propria noastră tinerețe? Și, mai ales, cât din ceea ce numim astăzi „valorile de altădată” este memorie și cât este o poveste pe care ne-o spunem despre trecut pentru că prezentul ni se pare prea complicat?
De aceea mi se pare că „Trecutul avea uniformă” vine exact când trebuie. Nu pentru că ar trebui să ne fie dor de trecut, nici pentru că ar trebui să-l privim cu superioritate, ci pentru că înainte de a decide ce vrem să recuperăm din el ar fi bine să ne amintim cât mai mult din ceea ce a fost cu adevărat. Iar dacă tot ne întoarcem la uniformă, poate că merită să citim mai întâi poveștile celor care au purtat-o atunci.
„Trecutul avea uniformă”, volum colectiv de proză scurtă, antologie îngrijită de Zeno Daniel Șuștac și Adrian Petru Stepan, publicată la Editura Lebăda Neagră.
Facebook Comments