Burnout-ul nu mi-a luat doar energia. Mi-a luat și încrederea în mine.

Uneori mă trezesc dimineața deja obosită. Nu este oboseala aceea pe care o rezolvi cu o cafea, cu un duș sau cu încă zece minute în pat. Este o oboseală care pare că a ajuns înaintea mea în ziua care nici măcar nu a început. Deschid ochii și, înainte să mă gândesc la orice altceva, apare întrebarea: „Cum o să mă descurc astăzi?” Nu s-a întâmplat încă nimic. Nu am deschis laptopul, nu mi-a scris nimeni, nu m-a sunat nimeni, nu am văzut lista de lucruri pe care le am de făcut. Și totuși, corpul meu pare să știe deja că trebuie să se apere.

Sunt încă în burnout. Nu povestesc despre ceva ce s-a terminat și din care am ieșit frumos, cu lecțiile învățate și cu o nouă versiune a mea gata să pornească la drum. Sunt încă aici, în mijlocul lui, și încă învăț cum să funcționez într-un corp și într-o minte care nu mai reacționează la viață așa cum o făceau înainte. Iar poate că tocmai asta este partea despre care mi-a fost cel mai greu să vorbesc: burnout-ul nu mi-a luat doar energia. Mi-a zdruncinat și încrederea în mine.

Pentru că eu nu am fost întotdeauna femeia care se trezea și se întreba dacă va face față zilei. Dimpotrivă. Am fost mult timp omul care spunea „lasă, mă ocup eu”. Dacă apărea ceva nou, îl luam. Dacă erau prea multe lucruri de făcut, făceam o listă și mă apucam de ele. Dacă nu știam cum se rezolvă ceva, aflam. Dacă apărea o problemă, o desfăceam în bucăți mai mici și căutam soluția. Am fost obișnuită să duc, să organizez, să planific, să găsesc variante și să încep proiecte chiar și atunci când viața îmi mai punea încă trei lucruri în brațe.

Mult timp am avut o încredere aproape instinctivă în capacitatea mea de a mă descurca. Puteam să mă uit la o perioadă aglomerată și să mă gândesc: „Bine, hai să vedem cum o facem.” Nu mă întrebam dacă pot. Mă gândeam cum.

Apoi am ajuns în burnout.

Nu pot să pun degetul pe o singură zi în care totul s-a rupt. Cred că burnout-ul meu s-a construit din multe zile în care am mers înainte deși eram obosită, din multe „mai rezist puțin”, din multe lucruri care trebuiau făcute și din prea puține momente în care m-am întrebat sincer dacă eu mai sunt bine. Am confundat mult timp faptul că încă funcționez cu faptul că încă sunt bine. Și, probabil, aici a fost una dintre marile mele greșeli.

Acum sunt diagnosticată cu sindrom anxios-depresiv și încă există zile în care lucrurile cele mai banale devin disproporționat de grele. Dacă am de făcut ceva în pauza de la serviciu, în afara companiei, chiar și ceva absolut banal, pot să simt cum anxietatea începe să crească. Nu este doar stres. Nu este doar senzația că am prea multe pe cap. Uneori anxietatea crește atât de mult încât ajunge la atac de panică.

Și există un paradox pe care încă încerc să-l înțeleg: uneori mă sperie chiar și faptul că am timp.

Dacă termin programul de lucru la timp, în loc să simt ușurare, pot să intru în panică. Dacă am terminat și încă mai am timp, o parte din mine începe imediat să caute explicația: sigur am uitat ceva. Sigur există ceva important pe care trebuia să-l fac. Sigur am ratat ceva. Pentru că mintea mea s-a obișnuit atât de tare cu ideea că trebuie să trag permanent de mine, încât timpul liber a început să pară suspect.

Și atunci mă uit la mine și mă întreb: când am devenit omul care se sperie pentru că a terminat la timp?

Asta mă doare mai mult decât oboseala.

Oboseala o pot înțelege. Pot să accept că sunt epuizată, că am nevoie de odihnă, că organismul meu are nevoie de timp. Dar să nu mai am încredere în propria mea capacitate de a evalua dacă este suficient, să mă uit la o zi normală și să mă întreb dacă voi face față, să mă tem de o perioadă aglomerată înainte ca ea să înceapă — asta este mult mai greu de acceptat.

Pentru că eu mă bazam pe mine.

Și încă mă bazez, doar că acum o fac cu frică.

Când apare o săptămână foarte aglomerată, o parte din mine nu mai spune „mă descurc”. Spune „sper să nu fie prea mult”. Când mă trezesc obosită, nu mă gândesc doar că am dormit prost. Mă întreb dacă nu cumva începe din nou. Când simt că am prea multe de făcut, apare întrebarea dacă nu cumva am acceptat prea multe. Când am nevoie să mă odihnesc, o parte din mine se teme că odihna înseamnă că nu mai sunt omul care eram.

Știu rațional că nu este adevărat. Dar burnout-ul nu se întâmplă doar în zona rațională.

Corpul meu a învățat ceva ce mintea mea încă încearcă să negocieze: data trecută când am continuat să împing, am ajuns să mă rup. Așa că acum alarma pornește mai devreme. Uneori mult prea devreme. Nu pentru că sunt slabă și nu pentru că am devenit incapabilă, ci pentru că sistemul meu încearcă să mă protejeze de repetarea unei experiențe pe care a perceput-o ca pe un pericol.

Doar că protecția asta poate deveni, la rândul ei, o închisoare.

Pentru că dacă fiecare zi aglomerată pare începutul unei prăbușiri, dacă fiecare episod de oboseală devine un motiv de panică și dacă fiecare moment în care nu funcționez la capacitate maximă îmi ridică semne de întrebare, ajung să nu mai știu ce este o limită sănătoasă și ce este frica mea de a nu mă întoarce în punctul acela.

Și aici sunt acum.

Nu la finalul poveștii. Nu în partea în care spun „am trecut peste”. Sunt încă în mijlocul ei.

Încă învăț să-mi ascult corpul fără să mă sperii de fiecare semnal. Încă învăț că o zi grea nu înseamnă automat că mă prăbușesc din nou. Încă învăț că pot să fiu obosită fără ca asta să însemne că am eșuat. Încă învăț că pot să mă opresc înainte de margine și că oprirea nu anulează tot ceea ce sunt.

Și, poate cel mai greu, încă învăț să am din nou încredere în mine.

Nu încerc să-mi demonstrez că pot să duc din nou totul. Nu vreau să mă întorc la femeia care putea să spună „mă ocup eu” și apoi să ia încă cinci lucruri pe cap, doar pentru că putea. Nu vreau să-mi recâștig vechea rezistență cu prețul de a mă pierde iar.

Vreau să învăț ceva mai greu: să pot și să mă opresc; să muncesc și să mă odihnesc; să accept responsabilități și să spun „nu acum”; să am ambiție fără să mă pedepsesc pentru că sunt om.

Poate că încrederea în mine nu se va întoarce într-o zi, ca prin minune. Poate că trebuie să o construiesc din lucruri mici: o zi în care mă opresc la timp, o săptămână în care nu mă împing până la limită, un proiect pe care îl duc la capăt fără să mă consum complet, o dimineață în care mă trezesc obosită și nu mă panichez imediat.

Poate că fiecare astfel de zi îi spune corpului meu, puțin câte puțin: de data asta este diferit. Nu mai trebuie să te distrugi ca să demonstrezi că poți.

Nu știu încă cine voi fi după burnout și nici nu vreau să mă grăbesc să aflu. Pentru că, în momentul acesta, nu încerc să devin din nou femeia care eram înainte. Încerc să mă găsesc pe mine, așa cum sunt acum.

Încă obosită. Încă speriată uneori. Încă cu zile în care mă întreb dacă voi face față. Dar aici.

Și poate că, pentru moment, acesta este primul lucru pe care trebuie să învăț să-l consider suficient: faptul că sunt încă aici.

Încă învăț să fiu eu din nou. De data asta, fără să mă mai abandonez pe drum.