O săptămână în campus la Oxford: cum St. Edward’s College și Cooper Lodge au devenit „acasă”

Oxfordul a existat în mintea mea cu mult înainte să existe în viața mea. Am auzit despre el încă din copilărie, din perioada în care am început să dau examenele Cambridge și am aflat, inevitabil, că există această rivalitate aproape legendară între Cambridge și Oxford. Pe atunci, pentru mine, Oxford era unul dintre locurile acelea despre care citești, pe care le vezi în filme, despre care știi că sunt importante și faimoase, dar pe care nu le pui neapărat pe lista „locurilor în care chiar voi ajunge într-o zi”.

Era pur și simplu Oxford. Un nume mare, academic, cu tradiție, cu clădiri vechi, cu oameni foarte deștepți, cu genul acela de atmosferă care, în imaginația mea de copil, avea ceva aproape magic.

Nu cred că m-am gândit vreodată serios că voi ajunge acolo. Cu atât mai puțin că, ani mai târziu, nu doar că voi merge la Oxford, ci voi petrece o săptămână întreagă acolo, în cadrul 𝐎𝐱𝐟𝐨𝐫𝐝 𝐍𝐮𝐦𝐞𝐫𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐒𝐮𝐦𝐦𝐞𝐫 𝐒𝐜𝐡𝐨𝐨𝐥®, organizată de 𝐎𝐱𝐟𝐨𝐫𝐝 𝐍𝐮𝐦𝐞𝐫𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐀𝐜𝐚𝐝𝐞𝐦𝐲®.

Și nu ca turist care bifează câteva clădiri, face poze și pleacă: am locuit acolo.

M-am trezit dimineața în campus, am mers la micul dejun, apoi la cursuri, am luat prânzul împreună cu ceilalți, după-amiaza am plecat să descoperim Oxfordul, iar seara m-am întors la Cooper Lodge. Și, după numai câteva zile, locul acela care în mintea mea fusese ani de zile „Oxfordul acela faimos din Anglia” a început să capete ceva incredibil de familiar.

Aveam drumuri pe care le știam. Știam unde merg la masă. Știam unde sunt sălile. Știam pe unde mă întorc la Cooper Lodge. Știam unde ne strângem seara la povești. Și, fără să-mi dau seama, Oxfordul a încetat pentru câteva zile să mai fie un loc pe care îl admir și a devenit un loc în care trăiam.

Aici cred că m-a lovit prima dată ideea pe care am tot purtat-o cu mine în săptămâna aceea: în campus, totul are logică.

La 𝐒𝐭. 𝐄𝐝𝐰𝐚𝐫𝐝’𝐬 𝐂𝐨𝐥𝐥𝐞𝐠𝐞 nu ai senzația că există o clădire în care vii la cursuri și atât. Sălile de studiu, cantina, spațiile de lucru, căminele, terenurile de sport, zonele comune, biblioteca – toate sunt așezate în așa fel încât studentul să își poată trăi viața acolo aproape în întregime.

Și exact asta m-a făcut să mă gândesc inevitabil la campusul studențesc din Timișoara. Nu cu ideea simplistă de „la ei e bine, la noi nu”, pentru că nu cred că realitatea funcționează așa. Dar diferența de filozofie se simte.

Aici nu pare că cineva a spus: avem nevoie de o sală, o cantină, niște camere și un teren de sport. Mai degrabă pare că întrebarea a fost: de ce are nevoie un student ca să poată trăi și învăța aici? Și apoi au construit în jurul răspunsului.

Ai nevoie să înveți singur? Ai spații pentru asta. Ai nevoie să lucrezi în echipă? Ai mese mari și zone comune. Vrei să vorbești cu profesorul? Ai ore clare în care îl găsești. Ai o lucrare de lăsat? Există locul în care o predai. Vrei să faci sport? Ai terenuri la îndemână. Ai terminat cursurile și vrei să stai cu ceilalți? Ai spații comune. Ți-e foame? Cantina e acolo. Vrei să te retragi? Ai unde.

Și exact asta mi s-a părut atât de firesc și, în același timp, atât de diferit. Nu ceva spectaculos, ci ceva bine gândit.

Iar când toate lucrurile acestea sunt puse cap la cap, înțelegi că viața de campus nu este doar despre unde dormi sau unde mergi la curs. Este despre faptul că nu trebuie să îți fragmentezi ziua în zece locuri și zece drumuri diferite. Poți să înveți, să mănânci, să te odihnești, să faci sport, să socializezi și să continui să fii în aceeași lume.

Și cred că tocmai de aceea, după câteva zile, am încetat să mai simt că sunt „în vizită” la Oxford. Începusem, pur și simplu, să trăiesc acolo.

Cum arăta, de fapt, o zi la Oxford Summer School

Programul nostru avea suficientă structură cât să știm ce facem în fiecare parte a zilei, dar și suficient timp liber cât să nu avem senzația că am venit la Oxford doar ca să vedem interiorul unei săli de curs. Și mă bucur că a fost așa, pentru că o parte importantă din ceea ce am trăit în săptămâna aceea s-a întâmplat tocmai în afara orelor de prelegere.

Ziua începea între 8:00 și 9:00, cu micul dejun. La 9:00 începea prima prelegere, până la 11:00, urma o pauză de jumătate de oră, apoi continuam de la 11:30 până la 13:00. La ora 13:00 mergeam la prânz, iar între 14:00 și 15:00 aveam o oră de odihnă. Cel puțin aceasta era denumirea oficială. 😄

După ora 15:00 începea cealaltă jumătate a zilei și, pentru mine, o parte la fel de importantă din experiența Oxfordului. Plecam la plimbare, exploram orașul, mergeam în excursii, luam cina în oraș sau ne întorceam în campus. Nu am simțit niciodată că ieșim dintr-un spațiu academic și intrăm brusc într-un oraș complet separat. Campusul și Oxfordul se continuau firesc unul în celălalt, iar după câteva zile drumurile începeau să devină familiare.

Cred că tocmai ritmul acesta m-a făcut să simt că nu sunt într-o excursie și nici la un curs obișnuit. Nu ne întâlneam dimineața într-o sală și nu ne spuneam „la revedere” după ultima prelegere. Mâncam împreună, învățam împreună, plecam să descoperim Oxfordul împreună și, la sfârșitul zilei, ne întorceam tot împreună la Cooper Lodge.

Iar acolo începea partea pe care niciun program oficial nu ar fi putut să o treacă într-un orar.

Cooper Lodge și cursurile care nu apăreau în program

Dacă St. Edward’s era pentru mine imaginea vieții de campus, Cooper Lodge a devenit foarte repede „acasă”. Nu în sensul acela pompos în care orice loc în care petreci trei nopți devine obligatoriu „a doua casă”, ci într-un sens foarte concret: era locul în care ne întorceam seara și în care nu mai eram participanți așezați într-o sală de curs. Eram pur și simplu noi.

Ne strângeam la o cană de ceai și începeam să povestim. Uneori despre ce se întâmplase în ziua respectivă, alteori despre numerologie, despre experiențele fiecăruia în consultațiile numerologice, despre situații întâlnite în practică și despre felurile diferite în care fiecare dintre noi ajunsese să lucreze. Fără să ne propunem neapărat, făceam schimb de experiență. O întrebare ducea la alta, cineva își amintea un caz, altcineva venea cu o perspectivă diferită și, când ne uitam la ceas, constatarea era uneori că se făcuse mult mai târziu decât intenționasem.

Printre toate acestea mai încăpea și câte o partidă de ping-pong, mai apărea pisica locului să verifice probabil dacă respectăm regulamentul casei, mai râdeam, mai schimbam subiectul și apoi, inevitabil, ajungeam din nou la numerologie.

Abia acolo am înțeles cu adevărat ce înseamnă faptul că o școală de vară este rezidențială. Nu înseamnă doar că locuim împreună, în același campus în care se desfășoară cursurile, și că nu mai pleacă fiecare acasă după ultima prelegere. Înseamnă că învățarea nu se oprește atunci când se termină programul.

Și cred că tocmai aici este una dintre marile diferențe dintre un curs obișnuit și o experiență de acest fel. La un curs, pleci acasă și fiecare se întoarce în viața lui. Aici, viața continua împreună. Nu mai exista granița aceea foarte clară între „acum învățăm” și „acum s-a terminat programul”. Uneori cele mai interesante discuții începeau exact după ce programul oficial se încheiase.

În felul acesta, Cooper Lodge nu a fost doar locul în care eram cazați, ci și o extensie firească a Școlii de Vară. Nu o extensie formală, cu agendă, slide-uri și ore stabilite, ci una vie, construită din oamenii care se așezau seara la aceeași masă sau pe aceeași canapea și continuau să învețe unii de la alții fără să mai simtă că „sunt la curs”.

Eu plecasem de acasă foarte organizată. Îmi luasem laptopul, pentru că planul meu era să lucrez în pauze și seara. Aveam, evident, lucruri de făcut și eram absolut convinsă că voi găsi timp pentru ele.

Laptopul meu a avut o săptămână minunată la Oxford: nu l-am deschis nici măcar o dată. Și nu pentru că nu aș fi avut unde. Dacă voiam să mă retrag și să lucrez, probabil că rar am avut la dispoziție atât de multe spații potrivite pentru asta. Numai că nu am vrut.

De fiecare dată când aș fi putut să aleg laptopul, am ales oamenii. Am ales să mai stau la o poveste, să mai ascult experiența cuiva, să mai pun o întrebare, să mai beau un ceai, să mai râd sau să mai joc un ping-pong. Am ales, de fapt, să fiu acolo, iar privind în urmă mă bucur enorm că am făcut-o.

Pentru că pot lucra și de acasă. Pot scrie și mâine. Pot recupera un e-mail, un document sau un articol. Dar nu pot recrea, la comandă, o seară în care mai mulți oameni ajunși din locuri diferite stau într-o casă dintr-un campus de la Oxford și povestesc până târziu în noapte.

Cred că aici am înțeles cel mai bine ce poate face viața în comunitate pentru o experiență de învățare. Unele lucruri le-am aflat în sala de curs. Altele le-am aflat seara, cu o cană de ceai în mână. Și n-aș putea spune că unele au fost mai importante decât celelalte.

Când locul devine mai puțin important decât oamenii

Poate că acesta este lucrul pe care nu îl înțelegeam înainte să ajung la Oxford Numerology Summer School. Mă gândeam mult la loc, la campus, la sălile în care vom învăța, la orașul pe care îl visasem încă din copilărie, la toate clădirile acelea pe care voiam să le văd și la senzația pe care o voi avea când voi putea spune, în sfârșit, că am ajuns la Oxford.

Și toate au fost acolo. Oxfordul nu m-a dezamăgit deloc. Dimpotrivă. Mi-a plăcut să mă plimb pe străzile lui, să descopăr clădirile, să intru în librării, să simt atmosfera aceea academică pe care o asociam cu orașul de atât de mulți ani. Mi-a plăcut viața din campus, mi-a plăcut St. Edward’s, mi-a plăcut faptul că totul părea gândit cu o logică pe care o înțelegi foarte repede atunci când începi să trăiești acolo.

Dar când s-a apropiat plecarea, mi-am dat seama că nu campusul îmi era cel mai greu să-l las în urmă. Erau oamenii.

Într-o singură săptămână se formase o rutină pe care nu o planificase nimeni. Dimineața știam că ne vom întâlni la micul dejun. Apoi urma cursul, pauza, din nou cursul, prânzul. După-amiaza plecam împreună prin Oxford sau în excursii, iar seara ne regăseam la Cooper Lodge. Nu trebuia să stabilim de fiecare dată o întâlnire și nici să ne verificăm agendele. Eram acolo, unii lângă ceilalți, iar conversațiile apăreau firesc din faptul că împărțeam același spațiu și aceeași experiență.

Cred că acesta este unul dintre lucrurile pe care viața de campus le face diferit. Îți oferă timp cu oamenii fără să fie nevoie să îl programezi.

În viața de acasă, o întâlnire trebuie pusă în calendar. Trebuie să găsim o zi, o oră, un loc. Avem serviciu, familie, drumuri, cumpărături, telefoane, mesaje și toate lucrurile mici care ne fragmentează zilele. La Cooper Lodge nu trebuia să programăm o conversație. Era suficient ca cineva să-și facă un ceai și să se așeze pe canapea. În câteva minute mai apărea cineva. Apoi încă cineva. Și, fără să ne dăm seama, se făcea târziu.

Probabil de aceea am adorat fiecare clipă petrecută în comunitate și nu am simțit deloc nevoia să mă retrag. Pentru mine, tocmai aceasta a fost una dintre cele mai valoroase părți ale săptămânii. Nu doar ceea ce am învățat despre numerologie, ci ceea ce am aflat despre ceilalți și din experiențele lor.

Oxfordul pe care l-am luat cu mine

Am ajuns la Oxford cu imaginea unui loc pe care îl visasem din copilărie și am plecat cu ceva destul de diferit de ceea ce mă așteptam.

Sigur că mi-au rămas în minte clădirile, străzile, campusul, sălile de curs, cantina, spațiile de studiu și toate locurile prin care am trecut. Mi-a rămas senzația aceea aproape neverosimilă din primele zile, când mă surprindeam gândindu-mă: chiar sunt aici.

Oxfordul meu nu mai este acum doar Oxfordul din cărți, filme și fotografii. Când mă gândesc la el, mă gândesc în primul rând la oameni. Are dimineți în care mergeam împreună la micul dejun, prelegeri, pauze în care continuam discuțiile, după-amiezi petrecute explorând orașul și seri la Cooper Lodge. Are căni de ceai, conversații care se prelungeau mult după ora la care probabil ar fi trebuit să mergem la culcare, consultații numerologice întoarse pe toate părțile, ping-pong, râsete și o pisică ce părea să considere că întreaga comunitate venise, în fond, și pentru ea.

Și are un laptop care a călătorit până la Oxford ca să stea cuminte, închis, o săptămână întreagă. Ceea ce, pentru cine mă cunoaște, probabil spune enorm despre cât de mult mi-a plăcut să fiu acolo.

Am plecat visând la Oxford ca la un loc. M-am întors gândindu-mă la el ca la o experiență.

Iar dintre toate lucrurile pe care mi-a fost greu să le las în urmă, cel mai greu mi-a fost să las comunitatea. Poate tocmai pentru că un campus, oricât de bine ar fi construit, rămâne până la urmă un ansamblu de clădiri, alei, săli și spații dacă nu există oamenii care să-l umple cu viață.

St. Edward’s ne-a oferit cadrul. Cooper Lodge ne-a oferit casa. Dar oamenii au fost cei care au făcut ca, pentru o săptămână, Oxfordul să se simtă ca „acasă”.