Burnout-ul m-a dărâmat. Dar mi-a arătat și ce contează cu adevărat.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge la burnout. Ca mulți alți oameni, aveam impresia că astfel de lucruri li se întâmplă altora, celor care muncesc prea mult, care nu se opresc niciodată, care nu știu să spună nu și care împing constant limitele propriei rezistențe. Eu eram convinsă că mă descurc. Că mai pot încă puțin. Că după proiectul acesta va fi mai bine. După perioada aceasta aglomerată. După următorul deadline. Numai că perioada aglomerată nu s-a terminat, iar deadline-urile au continuat să apară unul după altul, până când am ajuns să trăiesc într-un ritm care părea normal din exterior și care mă consumă încet pe dinăuntru. Privind în urmă, îmi dau seama că semnele existau de multă vreme. Oboseala nu mai dispărea după un weekend. Entuziasmul devenise disciplină. Bucuria devenise responsabilitate. Continuam să merg înainte pentru că asta făcusem întotdeauna, fără să mă întreb dacă mai am cu adevărat resursele necesare pentru a susține ritmul în care trăiam.

Am participat la webinarul organizat de Asociația pentru Sănătatea Creierului despre burnout, iar pentru mine nu a fost doar o discuție teoretică, ci un spațiu în care m-am regăsit profund. Contribui și eu cu povestea mea, din mijlocul acestei experiențe, pentru că burnout-ul nu este doar despre oboseală sau performanță, ci despre om, limite, sănătate, relații și felul în care învățăm, uneori dureros, să ne întoarcem la noi.

Nu a existat un moment dramatic în care totul să se prăbușească. Nu am auzit vreun clopot de alarmă și nici nu am avut o revelație spectaculoasă. În schimb, într-o zi oarecare, am realizat că nu mă mai recunosc. Burnout-ul mi-a luat energia, bucuria și concentrarea. Mi-a luat entuziasmul cu care începeam lucruri noi și capacitatea de a mă bucura de lucrurile mici care altădată îmi făceau ziua mai frumoasă. M-a făcut să mă simt străină de mine însămi. Uneori nu-mi recunosc reacțiile, alteori nu-mi recunosc gândurile, iar în anumite zile am impresia că nici propriul corp nu-mi mai aparține. Este ca și cum cineva ar fi stins lumina în interior și m-ar fi lăsat să caut, pe bâjbâite, drumul spre mine. Sunt zile în care mă uit la mine și încerc să-mi amintesc când am început să mă îndepărtez atât de mult de persoana care eram. Nu găsesc un răspuns clar. Găsesc doar sute de zile în care am ales să mai rezist puțin, să mai trag puțin de mine, să mai amân puțin odihna, până când acel „puțin” s-a transformat într-o stare permanentă.

Mult timp am privit această perioadă doar prin prisma a ceea ce pierd. Mă uit la toate lucrurile pe care nu le mai pot face, la energia care a dispărut și la omul care simt că nu mai sunt. Dar, în mijlocul acestui haos, începe să apară ceva neașteptat. Nu este liniște. Nu este vindecare. Nu este finalul poveștii. Este claritate. O claritate incomodă, uneori chiar dureroasă, pentru că nu vine cu răspunsuri care să mă liniștească, ci cu adevăruri pe care ani întregi am reușit să le evit.

Prima claritate este legată de oameni

Când ai energie, când poți ajuta, când răspunzi rapid la mesaje, când rezolvi probleme și ești disponibilă aproape permanent, este foarte ușor să ai impresia că ești înconjurată de mulți oameni. Relațiile par solide, conexiunile par autentice, iar prezența celor din jur pare firească. Abia atunci când nu mai poți oferi mare lucru descoperi ce anume ținea acele relații împreună. În perioada aceasta am văzut oameni care au dispărut aproape fără zgomot. Oameni pe care îi consideram apropiați și care, dintr-odată, nu au mai avut timp, interes sau răbdare. Dar poate cea mai grea lecție nu este dispariția lor, ci sentimentul de trădare care vine la pachet cu ea. Au existat persoane în care am avut încredere. Persoane pentru care am pus suflet, timp și energie și despre care eram convinsă că vor fi acolo și atunci când va veni rândul meu să am nevoie de sprijin. Numai că exact în momentul în care au simțit că nu mai pot, că nu mai fac față în ritmul în care am funcționat ani întregi, că nu mai sunt omul care rezolvă tot și pentru toți, au dispărut.

La început am încercat să găsesc explicații. Poate sunt ocupați. Poate au propriile probleme. Poate exagerez eu. Cred că mulți dintre noi facem asta atunci când nu vrem să acceptăm adevărul. Încercăm să protejăm imaginea pe care o aveam despre oameni chiar și atunci când realitatea ne arată altceva. Dar, pe măsură ce timpul trece, încep să accept că unele relații existau mai ales pentru ceea ce ofeream eu în interiorul lor. Cât timp eram puternică, disponibilă și capabilă să duc greutăți, totul părea firesc. În momentul în care am început să mă clatin, s-a văzut foarte clar cine ține la mine și cine ține la utilitatea mea. Asta doare. Uneori mai mult decât oboseala. Mai mult decât multe dintre simptomele burnout-ului. Pentru că este greu să accepți că oameni pe care îi prețuiai nu te vedeau neapărat așa cum îi vedeai tu. Dar încep să înțeleg că nu pierd oameni. Pierd iluzii. Iar iluziile, oricât de confortabile ar fi, nu pot susține o relație adevărată. În același timp, descopăr și cine rămâne. Oameni care nu au nevoie să le rezolv nimic, care nu așteaptă să fiu puternică, eficientă sau disponibilă permanent. Oameni care rămân pentru că le pasă de mine, nu de ceea ce pot face pentru ei. Iar această descoperire este una dintre puținele lumini pe care le găsesc în această perioadă.

Burnout-ul îmi schimbă și relația cu prioritățile

Ani de zile am trăit cu impresia că valoarea mea este direct proporțională cu numărul de lucruri pe care reușesc să le fac. Cu proiectele finalizate, cu responsabilitățile asumate, cu eficiența și capacitatea de a duce totul la capăt. Trăiam într-o lume a listelor bifate și a obiectivelor atinse, iar fără să-mi dau seama ajunsesem să confund productivitatea cu valoarea personală. Numai că organismul meu are alte planuri. Când nu mai pot funcționa la capacitate maximă, sunt obligată să mă opresc și să privesc lucrurile altfel. Atunci încep să observ cât de bun poate fi un mic dejun luat în liniște, cât de mult poate însemna o conversație sinceră și cât de prețioasă este o după-amiază în care nu alerg după nimic. Încep să înțeleg că viața nu se desfășoară undeva în viitor, după ce terminăm toate sarcinile și toate proiectele. Viața se întâmplă acum, în momentele mici pe care le ignorăm pentru că suntem prea ocupați să ne pregătim pentru următorul lucru important. Toate deadline-urile care păreau esențiale și toate urgențele care păreau imposibil de amânat își pierd din greutate atunci când realizezi cât de mare poate fi prețul pe care îl plătești pentru ele. Încep să văd mai clar diferența dintre ceea ce este important și ceea ce doar părea urgent. Și este o diferență pe care, dacă sunt sinceră, nu am observat-o ani întregi.

O altă lecție pe care o primesc, chiar dacă nu am cerut-o, este lecția limitelor

Multă vreme am crezut că a spune „nu” este o formă de egoism. Credeam că oamenii buni ajută, sunt disponibili, găsesc soluții și încearcă să fie acolo pentru ceilalți indiferent de cost. Sună frumos în teorie. În practică însă, dacă spui mereu „da” tuturor, ajungi inevitabil să îți spui „nu” ție. Nu odihnei tale. Nu sănătății tale. Nu nevoilor tale. Nu liniștii tale. Exact asta făceam și eu. Fără să-mi dau seama, mă pusesem constant pe ultimul loc și consideram acest lucru o dovadă de responsabilitate. Burnout-ul mă obligă să privesc adevărul în față și să accept că nu poți avea grijă de toată lumea în timp ce te abandonezi pe tine însăți. Astăzi încă învăț să pun limite. Uneori îmi iese. Alteori nu. Uneori mă simt vinovată. Alteori mă surprind explicând prea mult de ce nu pot face un anumit lucru. Dar încep să înțeleg că limitele nu sunt un act de egoism și nici ziduri ridicate împotriva celorlalți. Sunt o formă de respect față de propria persoană și, poate, una dintre cele mai sănătoase forme de iubire de sine.

Poate cea mai profundă schimbare este însă cea din relația cu mine însămi

Burnout-ul are un talent extraordinar de a da jos toate măștile. În momentul în care nu mai ai energie să susții rolurile pe care le-ai construit ani întregi, acestea încep să cadă unul câte unul. Nu mai pot fi femeia care le rezolvă pe toate. Nu mai pot fi cea care se descurcă indiferent de situație. Nu mai pot fi exemplul de productivitate și eficiență. Și, după ce toate aceste identități construite cu grijă încep să se prăbușească, rămân doar eu. Nu funcția. Nu titlul profesional. Nu lista de realizări. Nu așteptările celorlalți. Eu. Iar întâlnirea aceasta cu mine însămi este, uneori, mai dificilă decât toate celelalte lecții la un loc. La început a fost inconfortabil. Chiar înfricoșător. Dar, în mod ciudat, este și eliberator. Pentru prima dată după foarte mult timp încep să-mi ascult corpul înainte să ajungă să țipe. Încep să-mi observ emoțiile înainte să le îngrop sub muncă, responsabilități și obligații. Încep să-mi vorbesc cu mai multă blândețe și cu mai puțină critică. Ani la rând am avut standarde imposibile pentru mine însămi și am considerat normal să mă judec pentru fiecare greșeală și fiecare limită. Acum încerc să-mi ofer aceeași compasiune pe care o ofer atât de ușor celorlalți. Încerc să-mi amintesc că nu trebuie să demonstrez nimic pentru a merita iubire, respect sau odihnă.

Burnout-ul nu doar că îmi arată limitele, ci îmi dă și curajul să schimb lucruri pe care altădată le-aș fi tolerat la nesfârșit

Mă ajută să renunț la ceea ce nu-mi mai face bine, să mă îndepărtez de ceea ce mă consumă și să aleg mai atent unde îmi investesc timpul, energia și atenția. Nu știu încă cine voi fi când această perioadă se va termina. Nu știu cât va dura și nici unde se află linia de sosire. Știu doar că nu mai pot continua în același mod în care am trăit până acum.

Nu pot spune că burnout-ul a fost un dar. Și nici nu pot spune că am ieșit din el.

 Adevărul este că încă sunt aici. Încă există zile în care mă simt epuizată. Încă există momente în care mă întreb când voi redeveni persoana care eram înainte. Încă există dimineți în care mă trezesc obosită înainte ca ziua să înceapă și seri în care simt că nu am rămas cu prea multă energie pentru mine însămi. Nu scriu aceste rânduri din vârful muntelui. Nu am ajuns la finalul poveștii și nu am toate răspunsurile. Le scriu din mijlocul procesului, dintr-un loc în care încă învăț, încă mă adaptez și încă încerc să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Dar chiar și de aici, din mijlocul burnout-ului, văd câteva lucruri mai clar decât le vedeam înainte. Văd oamenii mai clar. Văd prioritățile mai clar. Văd limitele mai clar. Și, poate pentru prima dată după foarte mult timp, încep să mă văd și pe mine mai clar.

Nu știu încă unde se termină acest drum. Știu doar că merg mai departe pas cu pas, cu mai puțină grabă, cu mai multă sinceritate și cu mai multă grijă față de mine însămi decât am avut vreodată. Iar pentru moment, cred că este suficient.