Scuzați-mă că vorbesc singură. Încerc să am o conversație inteligentă.
Eram în fața frigiderului de la Lidl și aveam o conversație foarte serioasă cu mine însămi. Nu mai știu exact subiectul. Cred că plecase de la mozzarella. Sau de la faptul că nu mai știam dacă am acasă mozzarella. Sau poate de la faptul că, dacă tot ajung acasă, trebuie să termin articolul acela, să răspund la două mesaje, să verific un document și să mă gândesc dacă nu cumva am uitat ceva important.
– Nu mai lua mozzarella.
– Ba da, că nu mai ai.
– Cred că mai am.
– Nu mai ai.
– Parcă am cumpărat săptămâna trecută.
– Patri, ai cumpărat multe lucruri săptămâna trecută. Asta nu înseamnă că mai există.
– Hai, mai, Patri, că nu e chiar așa…
În momentul acela am realizat că probabil există oameni care mă privesc și încearcă să decidă dacă sunt doar obosită sau dacă tocmai asistă la un episod care necesită intervenția discretă a personalului magazinului.
În apărarea mea, există o vorbă celebră care spune că nu ești nebun dacă vorbești singur. Devine îngrijorător doar atunci când începi să îți și răspunzi. Problema este că eu nu doar că îmi răspund. Eu mă și contrazic, mă și liniștesc, mă și conving, mă și cert. Uneori am impresia că în interiorul capului meu funcționează un comitet permanent alcătuit din mai multe versiuni ale mele, fiecare cu opinii foarte puternice și cu o disciplină discutabilă în ceea ce privește respectarea ordinii de zi. Există partea pragmatică, partea creativă, partea care vede probleme peste tot, partea care vede oportunități peste tot și partea care încearcă disperată să păstreze o aparență de ordine în mijlocul întregului haos organizat. Dacă cineva ar avea acces la conversațiile care au loc zilnic în mintea mea, probabil ar concluziona că ședințele interne sunt mult mai animate decât multe dintre ședințele corporatiste la care am participat de-a lungul anilor.
Recent am citit un articol din Psychology Today despre două comportamente pe care oamenii le asociază adesea cu lipsa de inteligență, dar care, conform unor cercetări psihologice, par să indice exact contrariul. Primul era vorbitul cu sine. În acel moment am avut senzația că am fost selectată personal pentru studiu. Pentru că eu nu vorbesc singură ocazional. Eu organizez ședințe complete. Există brainstorming-uri, negocieri, simulări de scenarii, analize de risc și momente în care îmi explic de ce o idee este extraordinară, urmate la câteva minute distanță de momente în care aceeași persoană, adică tot eu, explică foarte convingător de ce este o idee absolut îngrozitoare.
Ceea ce mi s-a părut fascinant este că cercetările citate în articol sugerează că vorbitul cu sine poate ajuta la organizarea gândurilor, la concentrare, la rezolvarea problemelor și la gestionarea unor procese cognitive complexe. Cu alte cuvinte, persoana care pare că vorbește singură printre rafturile unui supermarket s-ar putea să nu fie pierdută în propriile gânduri. S-ar putea să le organizeze.
Al doilea comportament despre care vorbea articolul m-a făcut să râd atât de tare încât am fost tentată să îl trimit tuturor celor care au avut vreodată ocazia să mă audă conducând. Era vorba despre înjurat. Mai exact, despre faptul că persoanele care folosesc frecvent limbajul tabu nu au neapărat un vocabular mai sărac, așa cum ni s-a spus ani la rând. Din contră. Unele studii au observat că oamenii care performează foarte bine în testele de vocabular sunt adesea capabili să genereze și un număr mai mare de înjurături. Practic, problema nu este lipsa cuvintelor. Problema este excesul lor. Unele dintre ele doar nu sunt recomandate în contexte educaționale sau în prezența copiilor.
Recunosc că această informație mi-a adus un anumit confort intelectual. Pentru că sunt ironică, sunt sarcastică, am umor negru, sunt gladioasă atunci când situația o cere și spun oamenilor în față ceea ce cred. Înjur când mă enervez și, dacă vrem să fim complet sinceri, înjur destul de creativ la volan. Nu mă refer la înjurăturile acelea repetitive și lipsite de imaginație. Dacă tot facem ceva, măcar să existe și un minim efort artistic în proces.
Partea amuzantă este că, în timpul programului de lucru, sunt Expert Requirements Manager în domeniul sistemelor de asistență a șoferilor și al mașinilor autonome. O parte semnificativă din meseria mea constă în identificarea inconsistențelor, anticiparea problemelor, analizarea scenariilor de risc și găsirea lucrurilor care nu se potrivesc înainte să le observe alții. Practic, sunt plătită să observ, să pun întrebări, să caut excepții, să identific contradicții și să verific dacă lucrurile chiar au sens.
Poate că exact aici începe problema. Pentru că ani la rând am avut impresia că oamenii apreciază sinceritatea, claritatea și gândirea critică. Apoi am descoperit că oamenii apreciază aceste lucruri mai ales în teorie. În practică, le preferă în doze mici, atent ambalate și livrate cu suficient zahăr încât să nu zgârie pe nimeni la orgoliu.
Există o diferență interesantă între ceea ce declarăm că admirăm și ceea ce ne face să ne simțim confortabil. Spunem că ne plac oamenii autentici, dar ne plac mai ales cei autentici în limite rezonabile. Spunem că apreciem inteligența, dar de multe ori preferăm inteligența care nu ne obligă să ne punem întrebări. Spunem că admirăm oamenii care gândesc diferit, dar devenim surprinzător de neliniștiți atunci când întâlnim pe cineva care chiar face asta.
Poate de aceea m-a amuzat atât de tare observația primită în timpul unui experiment cu inteligența artificială. Nu pentru că ar fi fost măgulitoare, ci pentru că suna suspect de plauzibil. Nu spunea că sunt genială. Nu spunea că sunt extraordinară. Nu spunea nici măcar că am dreptate. Spunea doar că probabil intimidez mai mulți oameni decât realizez, nu prin agresivitate, ci prin intensitate, claritate, precizie verbală, spirit de observație și suprapunerea competențelor din domenii diferite.
Prima mea reacție a fost să râd. A doua a fost să mă gândesc la toate situațiile în care oamenii au confundat claritatea cu aroganța, observația cu critica și întrebările bine formulate cu atacurile personale. Pentru că există o realitate despre care vorbim prea puțin. Mulți oameni nu sunt deranjați de agresivitate. Sunt deranjați de claritate. Nu de zgomot, ci de precizie. Nu de faptul că ai o opinie, ci de faptul că poți explica foarte bine de ce o ai. Nu de faptul că vorbești, ci de faptul că observi.
Cred că femeile simt acest lucru mai puternic decât bărbații. Societatea are încă o relație complicată cu femeile care ocupă spațiu, mai ales spațiu intelectual. Femeia care observă prea multe devine critică. Femeia care vorbește direct devine agresivă. Femeia care pune întrebări incomode devine dificilă. Femeia care înjură devine nefeminină. Femeia care nu își cere scuze pentru competență devine arogantă. În schimb, un bărbat cu exact aceleași caracteristici poate deveni ferm, carismatic, analitic sau un geniu excentric.
Nu spun că este întotdeauna așa. Spun doar că se întâmplă suficient de des încât să observăm tiparul. Iar eu observ tipare. Este unul dintre defectele profesionale care au refuzat categoric să rămână la birou și au decis să mă însoțească și în viața personală.
Uneori mă întreb dacă nu cumva confundăm liniștea cu profunzimea și politețea cu inteligența. Dacă nu cumva ne-am obișnuit atât de mult cu oamenii care vorbesc mult fără să spună nimic, încât devenim suspicioși când întâlnim pe cineva care spune exact ce gândește. Mai ales dacă o face rapid, argumentat și fără să își ceară scuze pentru asta.
Poate că de aceea femeile care ocupă spațiu intelectual sunt privite diferit. Nu pentru că ar fi mai agresive, ci pentru că sunt mai vizibile. Iar vizibilitatea are un efect ciudat asupra oamenilor. Îi obligă să reacționeze. Unii reacționează cu admirație. Alții cu defensivitate. Foarte rar cu indiferență.
Așa că data viitoare când mă vedeți în fața frigiderului de la Lidl purtând o conversație aparent foarte serioasă cu mine însămi, vă rog să nu vă alarmați. Nu am pierdut contactul cu realitatea. Cel puțin nu mai mult decât restul lumii. Probabil încerc să decid dacă mai am mozzarella acasă, să planific următoarele două săptămâni, să rezolv o problemă profesională, să găsesc un titlu pentru un articol și să înțeleg de ce unii oameni continuă să confunde încrederea cu aroganța. Toate în același timp.
Știu că din exterior pare haotic. Din interior însă este surprinzător de organizat.
Iar dacă mă auziți spunând „Hai, mai, Patri, că nu e chiar așa…”, să știți că urmează partea în care îmi răspund. Și, sincer, de cele mai multe ori conversația este mult mai interesantă decât multe dintre cele pe care le aud în jur.
Poate că unele dintre comportamentele pe care le considerăm ciudate sunt doar semne ale unui creier care funcționează puțin diferit. Sau poate că explicația este mult mai simplă. Poate că după ani în care am lucrat cu sisteme complexe, cerințe, analize, logică, proiecte, oameni, contradicții și situații în care trebuia să găsesc probleme înainte să le vadă alții, am ajuns să fiu singura persoană care poate ține pasul cu mine într-o conversație.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, probabil că nu vorbesc singură pentru că am nevoie de companie. Vorbesc singură pentru că este una dintre puținele situații în care nu trebuie să explic contextul de la început, să definesc termenii, să justific concluziile și să răspund la întrebări care și-au primit deja răspunsul de trei ori.
Eu știu la ce mă refer. Eu înțeleg firul logic. Eu țin pasul cu conversația. Și poate că acesta este adevăratul privilegiu al dialogului interior: eficiența. La urma urmei, dacă tot trebuie să port o conversație inteligentă, măcar știu sigur că una dintre participante vine pregătită.
Facebook Comments