Doar asta e viața mea?

Am avut azi o stare tâmpită. Nici măcar nu știu dacă „tristețe” este cuvântul potrivit, pentru că era un amestec de tristețe, nostalgie, oboseală și un plâns care stătea undeva foarte aproape, fără să aibă neapărat un motiv clar și identificabil. Nu se întâmplase nimic grav, nu primisem nicio veste proastă, nu se prăbușise nimic în jurul meu. Viața mea funcționa exact cum funcționează de obicei. Și poate tocmai asta m-a speriat. Pentru că, la un moment dat, în mijlocul unei zile absolut normale, mi-a venit întrebarea: doar asta e viața mea?

Serviciu. Sală. Alergat cu copilul. Drumuri. Programări. Proiecte. Liste. Lucruri care trebuie rezolvate. Lucruri care trebuie făcute înainte de alte lucruri care trebuie făcute. Din când în când, câte un eveniment care rupe ritmul și pare o gură de aer. Câte un concediu. Câte o plecare. Câte ceva care seamănă pentru câteva zile cu o viață în care timpul nu este împărțit dinainte în bucăți și distribuit tuturor lucrurilor care au nevoie de mine. Și după aceea mă întorc.

Iar uneori concediul nu ajută deloc. Uneori face lucrurile mai rele, pentru că pentru câteva zile vezi cum ar putea fi și apoi te întorci la cum este. Nu pentru că viața de zi cu zi ar fi îngrozitoare. Asta este partea care complică totul: viața mea nu este îngrozitoare. Din aproape toate puncte de vedere, este chiar viața pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare. Și sunt. Sunt extrem de recunoscătoare pentru viața mea.

Aici începe problema. Pentru că imediat ce apare tristețea, apare și contabilul interior.

– Ai copil.
– Da.
– Ai serviciu.
– Da.
– Ai sănătate.
– Da.
– Ai proiecte care îți plac.
– Da.
– Ai oameni.
– Da.
– Ai călătorii, evenimente, lucruri interesante.
– Da.
– Atunci ce mai vrei?

Nu știu. Și tocmai faptul că nu știu mă face să mă simt și mai prost. Pentru că există un fel de vinovăție specială atunci când nu poți arăta cu degetul spre ceva rău și totuși nu ești bine. Dacă ai un motiv clar, măcar ai o explicație. Dar când ai o viață care, pusă frumos într-un tabel, arată decent și tu stai în mijlocul ei cu o tristețe pe care n-ai unde s-o înregistrezi, începi să te suspectezi chiar pe tine.

Poate sunt nerecunoscătoare. Poate cer prea mult. Poate dramatizez. Poate toată lumea trăiește așa și eu am fost singura care n-a citit termenii și condițiile.

Adulting, secțiunea 14, alineatul 3: te trezești, muncești, faci cumpărături, duci copilul, iei copilul, gătești, răspunzi, organizezi, te menții sănătos, eventual faci și ceva pentru suflet, dar programat în prealabil, apoi dormi cât apuci și repeți. Semnezi aici.

Problema este că uneori mă uit la toate astea și nu simt că vreau altă viață. Asta ar fi fost, poate, mai simplu de înțeles. Nu vreau să plec undeva și să abandonez tot. Nu vreau alt copil, alt serviciu, altă familie, altă identitate. Nu despre asta este vorba. Vreau mai mult din viața mea. Pentru familia mea. Asta este propoziția care mă doare.

Pentru că aproape fiecare minut din viața mea are deja o destinație. Dimineața începe înainte să am timp să decid cum mă simt. Există serviciul, întâlnirile, mesajele, lucrurile care trebuie livrate, rezolvate, verificate. Apoi există Eric, programul lui, drumurile lui, școala, activitățile, toate lucrurile care trebuie să se întâmple la ore precise, în locuri precise. Există sala, pentru că trebuie să am grijă de mine. Există proiectele în care mă implic pentru că îmi plac și pentru că mă reprezintă. Există scrisul, evenimentele, oamenii, casa, lucrurile administrative și toate acele activități mărunte care nu par să ocupe timp până când le aduni și descoperi că au mâncat ziua.

Și între ele trebuie să fac toate lucrurile pe care un adult funcțional ar trebui să le facă. Mănâncă așa. Dormi așa. Fă sală. Bea apă. Fii drăguță. Spune da. Acceptă. Arată-te disponibilă. Fii flexibilă. Răspunde. Nu-i incomoda pe ceilalți. Pune limite, dar pune-le elegant. Ai grijă de tine, dar să nu devii egoistă. Fii prezentă pentru copil. Fii serioasă la serviciu. Fă-ți proiectele. Vezi-ți prietenii. Citește. Odihnește-te. Ai hobby-uri. Nu sta prea mult pe telefon. Dormi opt ore. Fă zece mii de pași.

– Mai avem ceva?
– Da.
– Ce?
– Bucură-te de viață.
– Când?
– Trebuia să-ți pui în calendar.

Și poate asta este una dintre cele mai ciudate părți: chiar și lucrurile pe care le fac pentru mine trebuie programate. Dacă nu sunt puse în calendar, cel mai probabil nu se întâmplă. Sala este programată. Scrisul este programat. O ieșire trebuie coordonată. Un eveniment trebuie prins între alte evenimente. Concediul este planificat cu luni înainte. Până și pauza trebuie să își găsească o căsuță liberă.

Iar uneori nici nu vreau cine știe ce. Uneori, în mijlocul unei zile la birou, simt pur și simplu că aș vrea să ies și să merg. Nu să ajung undeva, nu să bifez pașii de pe ceas, nu să fac cardio. Să merg.

Și mă uit la program. N-am când. Așa că ies din clădire și dau o dată ocol complexului. Dacă am noroc, de două ori. Sau dacă lucrez de acasă ies în curte și merg până în spate, la pomi, sub pretextul că mănânc un fruct. Îmi iau mărul și plec până la pomi, ca și cum aș avea nevoie de justificare pentru zece minute în care nu produc nimic. Și stau acolo foarte puțin, apoi mă întorc.

Uneori mi se pare aproape absurd cât de mică poate deveni libertatea unui om fără ca nimeni să i-o ia efectiv. N-am pe cine să acuz, nimeni nu mă ține captivă, nimeni nu mi-a construit programul cu forța. Este viața mea, făcută din alegerile mele, din responsabilitățile mele, din lucrurile pe care le iubesc și din lucrurile pe care am ales să le fac. Și totuși, uneori, simt că nu mai încap în ea.

Poate de aceea mă sperie și momentele în care, din întâmplare, rămân singură.

Jumătate de oră. Nimeni nu mă sună, nu trebuie să plec nicăieri, nu există o urgență imediată, nu trebuie să răspund cuiva chiar atunci. Teoretic, asta este ceea ce spun că-mi lipsește – timp pentru mine. Și când îl primesc, uneori mă panichez.

– Uite, ai jumătate de oră liberă.
– Da.
– Ce vrei să faci?
– Nu știu.
– Cum adică nu știi? Asta voiai.
– Știu.
– Atunci fă ceva.
– Nu știu ce.
– Stai.
– Nu vreau.
– De ce?
– Pentru că dacă stau, încep să mă gândesc.

Aici copilul din mine nu mai este sarcastic. Nu mai este gremlinul care face glume din colț. Este doar speriat.

– Și dacă începi să te gândești?
– Ajung la întrebarea aia.
– Care?
– Dacă asta este viața mea.
– Și ce e rău în viața ta?
– Nimic.
– Atunci de ce plângi?
– Nu știu.
– Păi ai tot ce trebuie.
– Știu.
– Atunci nu mai fi tristă.
– Aș vrea.
– Dar?
– Tot sunt.

Și de aici vine vinovăția, pentru că este greu să accepți simultan două adevăruri aparent incompatibile: îmi iubesc viața și uneori viața mea nu-mi ajunge.

• Îmi iubesc copilul și uneori nu mai vreau să mă duc nicăieri cu nimeni.
• Îmi place ceea ce fac profesional și uneori nu mai vreau să fiu eficientă.
• Îmi plac proiectele mele și uneori nu mai vreau niciun proiect.
• Îmi place să fiu implicată și uneori vreau să nu depindă nimic de mine.

Sunt recunoscătoare pentru oamenii pe care îi am și uneori aș vrea ca nimeni să nu aibă nevoie de mine câteva ore. Și imediat apare rușinea.

• Cum poți să spui asta?
• Ce mamă spune că nu mai vrea să ducă pe nimeni nicăieri?
• Ce om se plânge că are proiecte?
• Ce fel de nerecunoștință este asta?

Și atunci este mai simplu să nu am timp. Dacă nu am timp să mă gândesc, nu am timp să mă întristez. Dacă nu mă întristez, nu ajung la vinovăție. Dacă programul este suficient de plin, toate întrebările pot fi amânate până mâine. Mâine, evident, este ocupat.

Uneori mă întreb dacă nu cumva acesta este și unul dintre motivele pentru care funcționez atât de bine în aglomerație. Pentru că atâta timp cât rezolv ceva, nu trebuie să mă întreb nimic. Există un task. Îl fac. Mai există unul. Îl fac și pe acela. Apoi următorul. Și următorul. Ziua capătă structură, sens, bifă verde.

Gândurile nu au checkbox. Cu ele nu știu ce să fac. Nu pot să le mut pe mâine în Outlook.

Și în ultima vreme începe să mă neliniștească ideea că poate această stare nu este doar o zi proastă. Poate nu este doar oboseală. Poate nu este doar toamna, hormonii, lipsa somnului, prea multe lucruri deodată sau încă o perioadă mai aglomerată. Poate încearcă să-mi spună ceva. Nu știu ce. Și nu vreau să inventez acum o concluzie doar ca să închid frumos articolul.

Nu vreau să spun că de mâine voi pune două ore pe săptămână în calendar doar pentru mine și totul va fi minunat. În primul rând pentru că probabil le-aș transforma în proiect. Aș face listă. Aș optimiza timpul. Aș căuta „zece activități ideale pentru reconectarea cu sine” și până la finalul celor două ore aș avea un Excel.

Vocea interioară ar fi încântată.

– Avem KPI pentru relaxare?
– Taci.

Nu știu care este soluția. Știu doar că azi am stat cu întrebarea asta. Doar asta e viața mea?

Și imediat după ea a venit alta, poate mai adevărată: sau asta este doar cât din viața mea am reușit să-mi las mie?

Nu știu încă răspunsul. Dar începe să mă sperie că, dacă starea asta încearcă să-mi spună ceva, eu sunt atât de ocupată încât poate n-o să am timp s-o ascult.