De la înot la baschet: cum am ajuns să cresc un copil care știe ce vrea (mai ales când e vorba de antrenamente)

Dacă ați citit articolul în care vă povesteam cum mi-am mutat biroul în parcările de lângă sălile de sport, în timp ce Eric este la baschet, probabil ați înțeles deja că sportul acesta nu mai este de mult o simplă activitate extracurriculară în programul nostru. Este, mai degrabă, o instituție care funcționează după propriul regulament, are un program aproape zilnic și beneficiază de prioritate în fața multor activități pe care eu, în naivitatea mea, încă le consideram importante.

Biroul meu are patru roți

Dar să nu anticipăm. Până să ajungem la baschetul care ne organizează astăzi viața, am trecut prin suficiente alte activități cât să pot deschide, fără prea multă modestie, o filială locală a unui centru de testare a pasiunilor copilăriei.

Povestea a început când Eric avea trei ani și o zi. Și nu, nu este o exagerare literară. La trei ani și o zi am început înotul, pentru că aparent aveam un copil de crescut și niște oportunități de explorat, nu timp de pierdut. Dacă m-aș fi gândit atunci că urmează ani de echipamente sportive, drumuri, antrenamente și reorganizări de program, probabil aș fi început să-mi fac un Excel. Deși, dacă stau să mă gândesc, Excelul oricum avea să apară în viața mea, doar că nu pentru motivele pe care le anticipam.

Opt ani de sporturi diferite

Înotul a rămas în viața lui Eric timp de opt ani, dar asta nu l-a împiedicat să încerce și alte activități. Pe la cinci ani a început judo. A rezistat o lună, după care am înțeles că nu era chiar marea lui pasiune. Pe la șase ani a trecut la box, pe care l-a practicat doi ani. Îi plăceau antrenamentele, însă avea o rezervă în privința părții în care trebuia să intre în ring și să se bată cu cineva. Cu alte cuvinte, boxul îi plăcea până la boxul propriu-zis.

Am luat act de situație și am mers mai departe. Nu mi s-a părut niciun capăt de țară că nu și-a dorit să continue. A încercat, a descoperit ce îi place și ce nu, apoi a luat o decizie. Nu orice activitate trebuie să devină o poveste de succes, iar copilăria nu este un concurs în care trebuie să aduni diplome pentru fiecare lucru pe care l-ai început.

În diferite perioade, prin programul lui au mai trecut activități de dezvoltare motrică prin joc, povești, cluburi de lectură și scriere creativă, yoga și desen. Am încercat lucruri, am explorat, am văzut ce îl atrage și ce nu. Unele au rămas mai mult, altele mai puțin. Nu aveam un plan strategic de dezvoltare personală pentru copil, cu obiective pe cinci ani și evaluare trimestrială. Aveam un copil curios și dorința de a-i oferi ocazia să descopere lumea.

Vara în care a apărut baschetul

În vara de după clasa întâi, când avea opt ani, Eric mi-a spus că vrea să încerce baschetul. Am început să caut cluburi în Timișoara, am întrebat prieteni, am cerut recomandări și am ajuns la MP Sport. A început antrenamentele în paralel cu înotul și, de data aceasta, lucrurile au stat diferit.

Baschetul a rămas.

La început erau două antrenamente pe săptămână. Apoi trei, după aceea patru și, în cele din urmă, cinci. Iar copilul nu a venit niciodată să-mi spună că vrea să renunțe. Dimpotrivă, își dorea tot mai mult. Într-un ritm care nu lăsa prea mult loc de interpretări, am înțeles că nu mai avem de-a face cu o activitate pe care o încercăm ca să vedem dacă ne place. Aveam o pasiune în toată regula.

Între timp, și înotul continuase, până când am ajuns în situația în care ambele sporturi aveau antrenamente aproape zilnice, iar orele începeau să se suprapună. Peste toate acestea mai trebuia să existe și școala, pentru că, din câte știu, încă nu s-a inventat varianta în care copilul își face temele în timp ce driblează.

A venit momentul să alegem ce păstrăm. I-am explicat lui Eric că nu le mai putem împăca pe toate și l-am lăsat să decidă. A ales baschetul imediat. Fără ezitări, fără negocieri, fără să-mi ceară trei zile pentru analiza oportunităților. I-am spus că poate reveni la înot oricând dorește și că poate încerca alte sporturi dacă simte nevoia. Nu îi închideam nicio ușă și nici nu îi ceream să semneze un contract pe viață cu baschetul.

Au trecut patru ani de atunci. Nu mi-a cerut să revină la înot.

Nu i-am ales sportul. L-am lăsat să-l găsească.

Pentru mine, aici este diferența importantă. Nu am pornit cu ideea că Eric trebuie să facă un anumit sport, că trebuie să ajungă la un anumit nivel sau că ar fi păcat să renunțe după ce a investit deja timp. Am vrut să aibă ocazia să încerce, să descopere și să aleagă singur.

Când antrenamentele de baschet au început să se înmulțească, i-am spus că este alegerea lui și că trebuie să încerce. Dacă va descoperi că îl depășesc efortul, energia sau programul, va putea face un pas în spate. Dar dacă nu încearcă, nu are de unde să știe ce poate duce. Iar eu îi voi fi la dispoziție oricând are nevoie.

Nu am vrut să-i vând ideea că perseverența înseamnă să continui orice ai face, indiferent cât de rău te simți sau cât de mult te costă. Nu cred în încăpățânarea ridicată la rang de virtute și nici în obligația de a rămâne într-un loc doar pentru a demonstra că nu renunți.

Regulamentul familiei: nu renunțăm chiar în mijlocul filmului

În familia noastră există câteva reguli destul de clare. Dacă începe o activitate, nu renunță la mijlocul perioadei pentru care s-a angajat. Dacă a început o lună de antrenamente, o termină, apoi poate decide dacă mai continuă. Nu mi se pare corect să abandonezi imediat ce apare prima zi în care nu ai chef, mai ales când există și alți oameni care își organizează timpul în jurul activității tale.

Nu trebuie să iubești fiecare antrenament. Nici eu nu iubesc fiecare ședință de lucru și, cu toate acestea, nu am descoperit încă o metodă prin care să dispară din calendar doar pentru că nu sunt în dispoziția necesară.

Dar regula aceasta nu înseamnă că trebuie să continue cu orice preț. Nu vreau să ajungă adultul care rămâne într-un loc care nu i se potrivește doar pentru că a investit deja timp acolo. Faptul că ai început ceva nu te obligă să-l faci pentru tot restul vieții.

Ce a câștigat Eric din patru ani de baschet

În afară de echipamente, drumuri, antrenamente și un program care ne pune uneori la încercare capacitatea de a ne afla în două locuri în același timp, Eric a câștigat multe lucruri care nu se văd neapărat pe tabela de marcaj.

A devenit disciplinat, are mai multă încredere în el și a învățat să-și organizeze temele și învățatul astfel încât să nu se aglomereze cu toate în timpul săptămânii. A învățat să se descurce singur cu mijloacele de transport în comun și să-și asume responsabilități pe care, cu ceva vreme în urmă, le-aș fi gestionat eu. Are colegi cu interese asemănătoare, face parte dintr-o echipă și are ceva pentru care își dorește să muncească și să progreseze.

Când pedeapsa supremă este să nu te mai duc la baschet

Există și o consecință neașteptată a acestei pasiuni: în prezent, cea mai mare pedeapsă pe care i-o pot da lui Eric este să-i spun că nu îl duc la baschet.

Da, am ajuns aici.

Ani la rând, dispozitivele au fost bau-baul clasic al părinților moderni. Telefonul, tableta, consola — toate aceste obiecte care par să aibă o putere de negociere superioară celei a unui adult cu argumente rezonabile. Numai că, în cazul lui Eric, baschetul a urcat în clasament și a ocupat un loc pe care nu îl anticipasem.

Între mândrie și uimirea că a crescut atât de repede

Când mă uit la Eric, după patru ani de baschet, simt mai multe lucruri deodată. Sunt mândră de el, mă bucur că și-a găsit pasiunea și mă uimește cât de mult s-a schimbat. În același timp, există și sentimentul acela greu de explicat când îți dai seama că un copil care avea nevoie de tine pentru aproape orice începe să se descurce singur.

Încă mi-l amintesc pe băiețelul pe care îl duceam la înot la trei ani și o zi. Acum își organizează temele, își planifică timpul și se descurcă singur cu transportul în comun. Nu mai sunt implicată în fiecare detaliu al zilei lui și, deși exact asta mi-am dorit — să devină independent —, descopăr că independența copilului vine la pachet cu un amestec de bucurie, mândrie și un mic nod în gât.

Nu știu ce va face peste patru ani. Și e în regulă.

Nu știu dacă peste alți patru ani Eric va mai juca baschet. Poate că da, poate că va descoperi altceva sau poate că își va dori să se concentreze pe alte lucruri. Nu simt nevoia să-i cer de pe acum o promisiune pentru viitor și nici nu vreau să transform pasiunea lui de astăzi într-o obligație pentru adultul de mâine.

Dacă nu încerci, nu ai de unde să știi dacă poți. Iar dacă descoperi că nu mai poți, ai voie să faci un pas în spate. Asta încerc să-l învăț pe Eric, dar învăț și eu odată cu el. Că a-i fi părinte nu înseamnă să-i rezolvi toate problemele, să-i anticipezi fiecare obstacol sau să-i alegi toate drumurile. Înseamnă să-i dai libertatea să încerce și să știe că, atunci când are nevoie, suntem acolo.

Iar eu voi continua să fiu mama lui. Să mă bucur când îi iese ceva, să-l susțin când îi este greu, să-l ajut când îmi cere și să încerc, pe cât posibil, să nu confund propriile mele emoții cu nevoile lui. Voi continua să-mi organizez programul în jurul antrenamentelor, să-mi mut uneori biroul în mașină și să mă întreb dacă mai există vreo parcare din Timișoara pe care nu am transformat-o în spațiu de coworking.

Pentru că băiețelul care a început înotul la trei ani și o zi a ajuns un copil care știe ce își dorește și care muncește pentru asta. Iar eu, între două ședințe și un antrenament, încerc să țin pasul cu el și să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai am în față doar copilul pe care îl învăț eu cum funcționează lumea, ci și copilul care începe să-mi arate singur cum vrea să o descopere.

Și da, cred că am făcut o treabă bună ca părinți. Nu pentru că am ajuns la o destinație finală și nici pentru că avem garanția că de acum totul va merge perfect. Ci pentru că, până aici, am reușit să-i oferim spațiul să descopere cine este, libertatea să aleagă și siguranța că are unde să se întoarcă atunci când are nevoie de noi.

Iar acum, dacă mă scuzați, trebuie să verific programul de mâine. Se pare că independența copilului meu nu include încă și teleportarea până la sala de sport.