Biroul meu are patru roți

Scriu articolul ăsta din parcarea mea preferată. Da, am o parcare preferată. De fapt, am două, pentru că, atunci când ai ajuns să-ți muți biroul în parcări, începi inevitabil să ai și criterii de selecție pentru ele. Luni, miercuri și joi lucrez dintr-o parcare, iar marți și vineri ajung în cea pe care o prefer, pentru că este mai retrasă și mai liniștită și pot să-mi văd de treabă fără să treacă permanent oameni pe lângă mașină și să arunce priviri curioase spre mine. Probabil se întreabă ce fac acolo. Poate aștept pe cineva, poate am o problemă, poate pur și simplu am decis să-mi petrec timpul într-o mașină cu laptopul deschis. Nu știu și, sincer, prefer să nu aflu. Îmi place să pot lucra fără senzația că activitatea mea profesională a devenit un mic spectacol pentru trecători.

În momentul în care scriu aceste rânduri, Eric este la antrenament, iar eu sunt în mașină, cu laptopul deschis. Telefonul este lângă mine, agendele sunt prin mașină și, pentru că am ajuns să-mi organizez viața în jurul drumurilor și al intervalelor de timp disponibile, am și haine de schimb în portbagaj. Da, haine de schimb. La un moment dat am încetat să mai consider asta un lucru neobișnuit și am acceptat că, dacă tot îmi petrec atât de mult timp pe drumuri, este foarte util să am în mașină o versiune portabilă a vieții mele. Am ajuns, fără să-mi propun vreodată asta, să am un office mobil.

Dacă nu mi-am terminat treaba în timpul zilei, continui de aici. Dacă este una dintre zilele în care programul meu include ședințe cu colegii sau cu partenerii de dezvoltare din Statele Unite, ședințele se țin din mașină, iar după ce se termină continui cu răspunsurile la e-mailuri și cu tot ce mai am de rezolvat. Sunt zile în care cele 90 de minute de antrenament ale lui Eric devin pentru mine încă o bucată din programul de lucru, doar că biroul s-a mutat câteva sute de metri mai aproape de teren.

Dar nu toate zilele sunt despre muncă. Dacă am reușit să ajung la finalul zilei cu lucrurile pe care mi le programasem deja făcute, cele 90 de minute capătă o altă valoare. Citesc, mă plimb, îmi verific agenda, îmi fac planul pentru zilele următoare sau încep să așez săptămâna următoare, cu tot ce știu deja că urmează să se întâmple. Uneori îmi dau seama că acea oră și jumătate în care Eric este la antrenament este unul dintre puținele momente ale zilei în care pot să mă opresc suficient cât să mă uit la toate lucrurile pe care le am de făcut și să încerc să le așez într-o ordine care să facă următoarele zile puțin mai ușor de dus.

Așa că mașina mea a devenit, în funcție de zi, birou, sală de ședințe, bibliotecă, spațiu de planificare sau pur și simplu locul din care plec la o plimbare după ce copilul meu intră la antrenament. Laptopul, telefonul, agendele și hainele de schimb au ajuns să facă parte din mobilierul acestui office ambulant, iar faptul că am ajuns să am o parcare preferată mi se pare, în același timp, foarte amuzant și foarte reprezentativ pentru felul în care arată viața mea acum.

Eric are 90 de minute de antrenament în fiecare zi, iar în weekend mai are o oră de antrenament individual. În plus, antrenamentele se desfășoară în trei locații diferite, ceea ce înseamnă că cele 90 de minute pe care le petrece el pe teren nu sunt niciodată doar 90 de minute din ziua mea. Sunt și drumul până acolo și drumul înapoi, echipamentul, organizarea, mesele care trebuie să intre undeva în program, școala, lucrurile de făcut acasă și toate acele detalii mici care, luate separat, par neimportante, dar care, adunate, ocupă o parte serioasă dintr-o zi.

Iar peste toate acestea există munca mea, cu deadline-urile ei, cu oamenii cu care trebuie să vorbesc, cu întâlnirile care nu pot fi mutate la nesfârșit și cu lucrurile care trebuie terminate indiferent de programul de baschet. Așa că, uneori, nu aleg între muncă și antrenament. Mut munca. O iau cu mine în mașină și găsesc o altă bucată de timp în care să o fac.

Cred că aceasta este una dintre realitățile despre care se vorbește prea puțin atunci când vorbim despre părinții care lucrează. Avem tendința să vorbim despre echilibrul dintre viața profesională și viața personală de parcă cele două ar putea fi așezate frumos, fiecare în sertarul ei, cu limite clare și ore perfecte. În realitate, cel puțin pentru mine, lucrurile se amestecă permanent. Nu există întotdeauna un interval în care sunt „la muncă”, apoi unul în care sunt „mamă”, apoi unul în care am timp pentru mine. Uneori toate acestea se întâmplă în aceeași oră și în același loc: Eric este la antrenament, eu am laptopul deschis, poate am o ședință cu cineva din State, poate răspund la e-mailuri, iar dacă am terminat tot ce era urgent pot să citesc câteva pagini sau să ies la o plimbare.

Nu este echilibrul acela perfect pe care îl vedem în articolele despre productivitate, în care fiecare activitate primește timpul ei, iar la sfârșitul zilei toată lumea este odihnită, organizată și mulțumită. Este mai degrabă o formă de adaptare continuă, în care încerci să faci loc tuturor lucrurilor importante fără să ai impresia că viața îți scapă printre degete. Uneori sunt foarte bună la asta, alteori sunt pur și simplu obosită și mă întreb de ce avem nevoie de atât de multe calendare, agende și aplicații ca să reușim să facem lucrurile pe care, teoretic, ar trebui să le facem într-o singură zi.

Și, cu toate acestea, uneori chiar îmi place. Îmi place că am aceste 90 de minute în care pot să-mi văd de treaba mea, îmi place că pot să citesc fără să mă uit permanent la ceas și îmi place să-mi fac planurile într-o mașină parcată undeva, în timp ce copilul meu este într-o sală și face ceva care îi place. Poate că, în alt context, aș fi considerat absurd să numesc asta timp pentru mine. Acum, însă, știu că există zile în care exact asta este: un interval în care nu trebuie să fac nimic pentru nimeni în afară de lucrurile pe care eu aleg să le fac.

Parcarea preferată contează și ea. Este mai liniștită, mai retrasă și îmi oferă sentimentul că sunt puțin mai puțin expusă. Pot să-mi deschid laptopul, să vorbesc la telefon sau să intru într-o ședință fără să am senzația că fiecare om care trece pe lângă mașină se uită să vadă ce fac. Poate că, privită din exterior, diferența dintre cele două parcări este nesemnificativă. Pentru mine, în anumite zile, înseamnă diferența dintre senzația că sunt la birou și senzația că stau într-o mașină în care se uită lumea.

Poate că tocmai aici se vede cât de mult s-a schimbat felul în care arată munca pentru mulți dintre noi. Biroul poate fi oriunde există un laptop, o conexiune bună la internet și suficientă liniște pentru o ședință. Pentru mine, în anumite după-amiezi, biroul este într-o parcare și nu pentru că nu aș avea unde să lucrez, ci pentru că acesta este locul în care munca mea încape cel mai bine între celelalte lucruri importante din viața mea.

Am ajuns să folosesc timpul în bucăți: o ședință aici, câteva e-mailuri acolo, un document între două drumuri, câteva telefoane din mașină, o agendă verificată în timp ce aștept. Nu este întotdeauna elegant și, cu siguranță, nu este întotdeauna confortabil, dar este funcțional. Iar funcționalitatea, în anumite perioade ale vieții, este o formă foarte serioasă de lux.

Uneori mă gândesc că părinții care lucrează nu jonglează, de fapt, cu două vieți, ci cu zece lucruri care trebuie să se întâmple în aceeași zi și încearcă să le facă să nu cadă pe jos. Munca, școala, antrenamentele, mesele, drumurile, întâlnirile, casa, lucrurile copilului și toate acele lucruri personale pe care le tot amâni pentru „când voi avea timp”. Numai că timpul nu apare. Îl faci. Îl scoți din locuri în care înainte nici nu te-ai fi gândit să-l cauți. Eu l-am găsit în parcări.

Și cred că există și o parte foarte frumoasă în toată povestea asta, pe care nu vreau să o pierd tocmai pentru că vorbesc atât de mult despre logistică. Copilul vede doar că mama a venit. Nu vede documentul terminat în parcare, ședința cu Statele Unite ținută din mașină, e-mailurile trimise între două drumuri, agenda reorganizată sau toate celelalte lucruri care au trebuit așezate altfel pentru ca el să poată avea cele 90 de minute de antrenament.

Și nici nu trebuie să le vadă pe toate. Asta este partea noastră de adult. Nu vreau să-i povestesc fiecărei zile contabilitatea efortului meu și nici să cresc un copil care simte că trebuie să țină minte cât am făcut eu pentru el. Eu sunt adultul, eu aleg cum îmi organizez timpul și eu aleg să-i ofer aceste lucruri. El are dreptul să intre în sală și să se bucure de antrenamentul lui fără să știe că, la câteva zeci de metri distanță, mama lui tocmai a încheiat o ședință și încearcă să mai răspundă la trei e-mailuri înainte să se termine cele 90 de minute.

Poate că aceasta este una dintre formele invizibile ale maternității de acum: copilul primește libertatea de a-și trăi copilăria, iar părintele face logistica necesară pentru ca această copilărie să poată exista. Nu spun asta cu resentiment și nici ca pe o medalie. Uneori sunt obosită și mi se pare absurd cât de multe lucruri trebuie să încapă într-o singură zi, dar în alte zile mă uit la programul meu și mă bucur pur și simplu că reușesc să le fac pe toate să funcționeze.

Și apoi ajung în parcarea mea preferată, deschid laptopul și știu că, în clădirea de lângă mine, copilul meu face ceva ce îi place. Închid pentru o vreme toate explicațiile despre echilibru, productivitate și organizare și accept că, pentru moment, asta este formula noastră. Nu trebuie să fie perfectă. Trebuie să funcționeze.

Așa că luni, miercuri și joi îmi mut biroul într-o parcare, iar marți și vineri mă duc la sediul meu preferat, cel mai retras și mai liniștit, unde pot să-mi deschid laptopul fără să mă simt privită. Îmi pun telefonul lângă mine, îmi deschid agenda, răspund la e-mailuri, intru în ședințe, citesc sau îmi fac planurile pentru săptămâna următoare. Uneori lucrez până în ultima clipă, alteori închid laptopul și ies la o plimbare, iar când cele 90 de minute se termină mă duc să-mi iau copilul.

El iese de la antrenament obosit, eu ies din parcare cu câteva lucruri rezolvate și ne urcăm în mașină pentru următoarea parte a zilei. Nu este povestea unei mame care a găsit formula perfectă pentru a împăca munca și familia. Este povestea unei femei care, într-o anumită perioadă a vieții ei, a descoperit că poate să-și ia biroul cu ea și să-l așeze acolo unde îi permite viața să-l așeze.

Iar în perioada asta, biroul meu are patru roți.