The Love Hypothesis: am deschis Prime Video și am intrat voluntar într-un Hallmark din anii ’90

Nu am ajuns la The Love Hypothesis pentru că aveam pe lista mea de filme de văzut un mare rom-com despre care auzisem eu cine știe ce. Am ajuns la el pentru că Facebook-ul s-a hotărât să mi-l bage în față până când aproape că am simțit că trebuie să-mi asum responsabilitatea civică de a-l vedea. Era plin feed-ul de Reels despre filmul ăsta: Olive, Adam, priviri, replici, scene scoase exact cât trebuie ca să te facă să te întrebi ce naiba se întâmplă între oamenii ăștia doi și, bineînțeles, suficient de multă chimie cât să te trezești spunând „bine, hai să văd și eu”. Așa că, într-o seară, am deschis Prime Video. Și am intrat voluntar într-un fel de Hallmark din anii ’90, doar că cineva mutase acțiunea într-un laborator universitar, le dăduse personajelor smartphone-uri și îi spusese producătorului că trebuie să avem și un profesor foarte atrăgător și foarte morocănos.

Și partea cea mai problematică este că mi-a plăcut. Ba chiar mai mult decât eram dispusă să recunosc inițial.

Despre ce este, de fapt, The Love Hypothesis

Filmul o urmărește pe Olive Smith, doctorandă în biologie, care ajunge să-l convingă pe Adam Carlsen, profesorul intimidant și celebru pentru exigența lui, să pretindă că este iubitul ei. De aici începe, evident, una dintre cele mai vechi și mai eficiente rețete din istoria comediilor romantice: relația falsă care, în mod complet și absolut neașteptat pentru cei doi implicați, începe să devină reală. Adică exact genul de poveste despre care știi din primele minute unde va ajunge și pe care totuși o urmărești cu interes, pentru că întrebarea nu mai este „o să se îndrăgostească?”, ci „în cât timp își dau și ei seama că s-au îndrăgostit?”.

Iar dacă începi să râzi încă de la început, cum am făcut eu, îți dai seama destul de repede că probabil nu vei avea parte de o experiență cinematografică profundă, care să-ți schimbe perspectiva asupra existenței, dar ai toate șansele să ai parte de două ore foarte simpatice. Și, sincer, uneori exact asta vreau de la un film.

Olive Smith și întrebarea pe care nu pot să n-o pun: câți ani are femeia asta?

Una dintre primele mele preocupări existențiale în timp ce mă uitam la film a fost, în mod absolut firesc, vârsta lui Olive. Nu povestea, nu Adam, nu fake dating-ul. Vârsta lui Olive.

Pentru că mie mi s-a părut că Olive are un aer ușor diferit de restul prietenelor ei. Pare mai matură, mai așezată, mai „am plătit deja prea multe facturi ca să mai am energie pentru prostii”, în timp ce în jurul ei există acel aer de tinerețe universitară care m-a făcut să mă întreb dacă am ratat eu vreun capitol. Și, cumva, întrebarea asta a rămas acolo, undeva în fundal, în timp ce filmul își vedea liniștit de treabă.

Pentru că The Love Hypothesis nu încearcă să fie subtil. Știe exact ce este și își asumă foarte bine rețeta: relație falsă, profesor aparent imposibil de abordat, tensiune romantică, atracție pe care personajele se încăpățânează să o ignore și acea eternă problemă a oamenilor din filmele romantice în care toată lumea știe ce se întâmplă, mai puțin cei doi oameni implicați. Noi știm. Prietenii lor știu. Probabil știe și omul de la cafenea. Ei nu știu. Sau se prefac că nu știu. Iar noi stăm cuminți pe canapea și așteptăm.

Adam Carlsen sau „nu te plac absolut deloc, dar de ce te uiți așa la mine?”

Adam Carlsen este, probabil, motivul pentru care filmul funcționează atât de bine în ciuda tuturor momentelor în care îți vine să-i spui televizorului „Hai, măi, serios?”. Are exact genul acela de energie de personaj masculin romantic pe care literatura de romance a transformat-o într-o specie aparte: intimidant, rece, aparent imposibil de abordat, cu reputația unui om care nu zâmbește decât dacă se întâmplă ceva cu adevărat important. Și, bineînțeles, tocmai el ajunge în centrul unei povești romantice.

Pentru că nimic nu spune „comedie romantică” mai clar decât un bărbat care pare că ar putea concedia conceptul de distracție dacă ar avea ocazia și o femeie care reușește să-i destabilizeze complet existența.

Dar dincolo de toate aceste clișee asumate, chimia dintre cei doi este ceea ce m-a convins. Poți avea cea mai bună premisă din lume și să nu funcționeze dacă actorii nu au chimie. Aici însă există ceva: priviri, pauze, replici, apropiere, stângăcii și toată dinamica aceea de „nu se întâmplă nimic între noi” în timp ce absolut totul se întâmplă între ei.

Da, este cheesy. Uneori chiar foarte cheesy. Are momente în care aproape auzi muzica de fundal și simți că undeva, în apropiere, un producător de Hallmark zâmbește satisfăcut. Dar este cheesy într-un mod atât de asumat și simpatic, încât ajungi să nu te mai lupți cu el. Poți să ridici ochii din ecran și să spui „Doamne, ce prostioară!”, iar două minute mai târziu să fii perfect atentă la ce se întâmplă.

Și atunci am ascultat cartea

Și atunci am făcut ceea ce fac oamenii care au impresia că pot gestiona rezonabil o poveste romantică după ce au terminat filmul: am vrut mai mult. Așa am ajuns la audiobook-ul The Love Hypothesis pe Audible.

Și aici lucrurile au devenit interesante, pentru că inevitabil cartea are ceea ce filmul nu poate avea în aceeași măsură: timp. Are spațiu pentru gânduri, explicații, nuanțe și pentru toate acele lucruri care, într-un film, trebuie comprimate în două ore.

După ce am ascultat cartea, am înțeles mai bine anumite lucruri pe care filmul le trece foarte repede, în special perspectiva lui Adam. În film, unele dintre sentimentele lui ajung la noi aproape ca niște informații pe care trebuie să le acceptăm și să mergem mai departe. În carte, însă, ai mai mult timp să înțelegi ce se află în spatele lor.

Și exact aici am simțit că mi-a lipsit ceva în film. Nu neapărat încă trei ore de suspine și priviri în slow motion, pentru că nici chiar eu nu cer atât de mult de la un rom-com, dar aș fi vrut să simt mai clar ceea ce cartea îți permite să simți: că există o poveste care începe înainte ca personajele să recunoască povestea.

A doua vizionare a fost alt film

Iar apoi am revăzut filmul. După carte. Și, dintr-odată, am văzut alt film.

Nu pentru că filmul se schimbase, evident, ci pentru că eu mă schimbasem.

Acum știam mai multe. Știam ce se află în spatele anumitor gesturi, știam ce nu spune Adam, știam ce se întâmplă în mintea lui și puteam să privesc anumite momente cu informația aceea în fundal. Și, culmea, filmul mi s-a părut chiar mai simpatic.

Prima dată îl privisem ca pe un rom-com. A doua oară îl priveam ca pe o ecranizare. Și sunt două experiențe diferite. Prima dată râzi la situații și urmărești povestea. A doua oară începi să observi detalii. Prima dată vezi doi oameni care se prefac că sunt împreună. A doua oară începi să te uiți la toate momentele în care unul dintre ei pare să uite că relația este, tehnic vorbind, falsă. Iar după ce ai ascultat cartea, anumite gesturi au o altă greutate.

Filmul versus cartea, fără spoilere

Aici cred că este și diferența cea mai interesantă dintre film și carte, fără să intrăm în spoilere. O poveste spusă într-un roman poate să stea minute întregi într-un gând, într-o emoție, într-o ezitare. Poate să-ți arate ce gândește un personaj în timp ce spune cu totul altceva.

Un film trebuie să aleagă ce păstrează și ce lasă pe dinafară, iar The Love Hypothesis păstrează foarte bine povestea de bază, dinamica dintre Olive și Adam și energia de comedie romantică, dar simplifică inevitabil anumite lucruri.

Pentru mine, cea mai mare pierdere este tocmai senzația aceea că Adam este deja mult mai implicat emoțional înainte ca Olive să înțeleagă ce se întâmplă. În film, lucrurile par să se miște destul de repede. După carte, însă, începi să vezi povestea cu alți ochi și să înțelegi că există mult mai mult în spatele unor lucruri care pe ecran par simple.

Și mi-a plăcut experiența asta. Nu pentru că filmul ar fi devenit brusc mai profund după ce am ascultat cartea, ci pentru că am primit două versiuni ale aceleiași povești și fiecare mi-a dat altceva.

Și povestea nu se termină aici

Și, ca și cum povestea asta nu era deja suficient de bine închisă în cutiuța ei de rom-com simpatic, am aflat că Olive și Adam nu se opresc aici. Ali Hazelwood a anunțat The Two-Body Problem, continuarea directă a romanului The Love Hypothesis, care va apărea în februarie 2027.

Iar povestea din spatele continuării mi se pare aproape la fel de simpatică precum ideea că ne mai întâlnim cu cei doi: Ali Hazelwood nu intenționa inițial să scrie o a doua carte, dar lucrul la filmul pentru Prime Video a făcut-o să se îndrăgostească din nou de Olive și Adam și să se întoarcă la povestea lor.

De data aceasta, îi găsim câțiva ani mai târziu, după terminarea doctoratului, încercând să-și construiască viața împreună, în timp ce se lovesc de programe de lucru care nu se potrivesc deloc, de o carieră academică greu de construit și de întrebarea pe care Olive începe să și-o pună despre propria identitate ca om de știință, dincolo de relația cu Adam.

Cu alte cuvinte, dacă The Love Hypothesis ne-a dat fake dating-ul, tensiunea romantică și toate momentele în care noi știm ce se întâmplă înaintea personajelor, continuarea pare să ducă povestea într-o etapă ceva mai matură: ce se întâmplă după ce cei doi ajung, în sfârșit, împreună și trebuie să se descurce cu viața adevărată?

Și, pentru că aparent nu era suficient să avem o continuare a cărții, există deja și planuri pentru adaptarea ei cinematografică. Așa că, dacă eu am ajuns la The Love Hypothesis pentru că Facebook-ul mi-a servit atât de multe Reels încât, la un moment dat, am zis „bine, hai să văd și eu despre ce este vorba”, apoi am ascultat cartea pe Audible și am revăzut filmul cu alți ochi, se pare că povestea lui Olive și Adam nu se termină aici.

Februarie 2027. Până atunci am timp să mă mai întreb o dată câți ani are Olive.

Deci… mi-a plăcut sau nu?

Mi-a plăcut.

Și poate că exact asta mă amuză cel mai tare. Pentru că, dacă mă întrebi obiectiv, filmul are suficiente momente în care poți spune „Asta este ridicol”. Unele situații sunt exagerate, unele replici sunt atât de romantice încât aproape auzi muzica de fundal, iar povestea are acel aer de basm universitar în care lucrurile se aliniază mult prea convenabil.

Este, pe alocuri, foarte aproape de un Hallmark din anii ’90 care a făcut un masterat în biologie moleculară.

Și totuși funcționează. Pentru că are chimie, are umor, are personaje pe care vrei să le urmărești și are exact acel ingredient pe care uneori îl căutăm într-un film fără să vrem să recunoaștem: ne face să ne simțim bine.

Nu toate filmele trebuie să fie memorabile pentru că ne-au schimbat viața. Unele sunt memorabile pentru că ne-au făcut să zâmbim într-o seară oarecare. Iar The Love Hypothesis este, pentru mine, fix genul acesta de film.

L-am văzut, am ascultat cartea, l-am revăzut și, după toate astea, încă mi se pare puțin ridicol. Dar acum este ridicolul meu. Și probabil că, dacă mai apare într-o seară pe Prime Video când eu caut „ceva ușor de văzut”, nu voi trece mai departe.

Pentru că uneori deschizi televizorul convins că vei vedea un filmuleț drăguț și ajungi, două ore mai târziu, să ai opinii despre viața sentimentală a unor personaje fictive pe care nici măcar nu le cunoști.

Nu este filmul pe care îl voi apăra într-o dezbatere despre cinematografie și nici nu cred că trebuie. Dar este filmul pe care îl voi mai vedea într-o seară în care vreau să râd, să mă enervez puțin pe personaje pentru că sunt incapabile să spună lucrurilor pe nume și, eventual, să mă întreb din nou câți ani are Olive.

Și cred că asta este o recomandare suficient de sinceră.