6 lucruri pe care foarte puțini le știu despre mine

Am văzut de curând un trend foarte mișto pe TikTok, a te prezenta zilnic, timp de o săptămână, spunând/scriind un lucru despre tine pe care nimeni (sau foarte puțini) îl știu de fapt. Uneori poate că par o carte deschisă, dar nu e chiar așa…

Așa că astăzi mă las inspirată de acest trend și deschid o nouă pagină despre mine… cu 6 lucruri pe care foarte puțini le știu despre Patricia Lidia.

1.      Am fobie la nasturi

Există multe fobii caudate în lumea asta, unele poate justificate, altele… mai puțin. Eu sufăr de o fobie cel puțin ciudată: fobia de nasturi, cunoscută și sub numele de koumpounofobia. Poate suna ciudat pentru unii, dar aceasta este o parte reală și uneori limitantă a vieții mele.

Cine s-ar fi gândit vreodată că unui om îi poate fi frică de niște banali nasturi? Este cunoscut că aproximativ unul din 75.000 de oameni se confruntă cu această fobie, conform Fearof. Când văd nasturi aproape de mine, simt o greață intensă. Situația devine și mai gravă când trebuie să pun mâna pe ei – în acele momente, reacția mea poate escalada până la vărsături și stare de leșin. Este un răspuns visceral pe care nu îl pot controla, și chiar dacă e legat doar de aceste mici obiecte aparent inofensive, îmi provoacă un atac de panică inexplicabil. Pot fi nasturi de la haine, de la lenjeria de pat, de la accesorii, nu contează.

Interesant, nu am aceeași reacție când văd alte persoane purtând haine cu nasturi. Problema apare doar când aceștia sunt în proximitatea mea sau când sunt nevoită să îi ating. În același timp, nasturii metalici, de genul celor aplicati la jeansi, nu sunt atât de înfiorători ca nasturii de plastic sau de lemn.

Psihologii nu au găsit nicio explicație pentru declanșarea koumponophobiei, dar se crede că ar putea avea rădăcini în copilărie, chiar dacă nu îmi amintesc, când posibil să mă fi sufocat purtând îmbrăcăminte cu nasturi sau înghițind din greșeală naturi (extrem de plauzibil, mamaia mea fiind croitoreasă cu atelier acasă, iar eu mă jucam mereu printre picioarele ei și pe sub mașina de cusut).

Partea proastă e că e destul de greu să eviți hainele cu nasturi. Cel puțin dacă te îndrepți spre ținute smart casual sau office. Stilurile smart casual și office tind să includă piese vestimentare precum cămăși, bluze, sacouri sau paltoane, care de obicei au nasturi. Chiar dacă există alternative la hainele cu nasturi, cum ar fi hainele cu fermoar, cu cleme sau cu alte tipuri de închidere, acestea nu sunt întotdeauna ușor de găsit sau pot să nu ofere același aspect profesional sau îngrijit dorit în contextul unui mediu office sau la evenimente care necesită o ținută smart casual.

Dacă te confrunți și tu cu o fobie, indiferent cât de neobișnuită ar părea, vreau să știi că nu ești singură. Să vorbim despre asta, să ne sprijinim reciproc, și să ne amintim că este în regulă să cerem ajutor. Și să ne acceptăm așa cum suntem. Deși terapia prin expunere, care implică expunerea treptată și controlată la obiectul fobiei, poate fi eficientă pentru unii, este important să recunoaștem că nu este o soluție universală. Respectul față de limitele și preferințele individuale în ceea ce privește tratamentul este esențială, și este absolut OK să alegi o cale care se aliniază mai bine cu nevoile tale de confort și siguranță emoțională.

2.      Ador gențile

Da, poate părea ceva frivol pentru unii, dar pentru mine, aceste accesorii sunt mult mai mult decât niște obiecte pentru a-mi purta lucrurile. Ele sunt expresia personalității mele, gustul meu în design și, uneori, chiar starea mea de spirit.

Încă din copilărie, am avut o fascinație pentru genți. Îmi plăcea să mă joc cu gențile bunicii mele și să le explorez conținutul, chiar dacă erau doar câteva obiecte obișnuite. Așa că nu e surprinzător că această fascinație s-a transformat într-o pasiune reală pe parcursul vieții mele.

Pentru mine, gențile sunt mai mult decât accesorii de modă. Ele sunt o modalitate de a-mi exprima creativitatea și stilul personal. Îmi place să aleg genți care completează ținutele mele și adaugă un element de interes sau un accent de culoare. De la genți trăznite și ghiozdane eficiente, până la cele mai excentrice și îndrăznețe gento-ghiozdane, am o colecție care reflectă diversitatea gusturilor mele.

Pe lângă aspectul lor estetic, îmi place și funcționalitatea genților. Am genți mici, în care încape doar portofelul și telefonul, pe care le folosesc când doar mă deplasez dintr-o parte în alta, precum și genți genți spațioase, care pot găzdui toate lucrurile de care am nevoie în timpul unei zile aglomerate. De asemenea, apreciez gențile bine compartimentate, care mă ajută să îmi păstrez lucrurile organizate și ușor accesibile.

În plus, colecția mea de genți este plină de amintiri și sentimente. Fiecare geantă are o poveste în spatele ei – poate a fost cumpărată într-o călătorie specială, primită ca un cadou drag sau pur și simplu asociată cu momente fericite din viața mea.

Uneori, pasiunea mea pentru genți poate părea superficială pentru cei din jurul meu. Dar pentru mine, colecționarea și purtarea de genți sunt o formă de autoexprimare și o sursă de bucurie. Așa că voi continua să îmi îngrijesc și să îmi iubesc gențile, fiecare dintre ele aducându-mi un zâmbet pe buze și o notă de stil în viața de zi cu zi.

3.      Am copilărit în cel mai sudic punct al României

Zimnicea, cu peisajul său rural din mijlocul urbanului și atmosfera sa liniștită, a fost locul în care am făcut primii pași și am descoperit lumea înconjurătoare. Printre străduțele sale prăfuite, am avut parte de aventuri neașteptate și experiențe care m-au definit ca persoană.

Copil fiind, îmi plăcea să explorez fiecare colțișor al cartierului. Mă cățăram în copaci, mă jucam prin văgăuni și descopeream secretele ascunse ale câmpurilor nesfârșite de la marginea orașului. În zilele călduroase de vară, ne îndreptam către bălțile din apropiere pentru a ne răcori și a ne distra cu prietenii. Baia în bălțile acelea era mereu o aventură, și de multe ori ne întorceam acasă acoperiți de nămol, dar cu zâmbete mari pe fețe… sau plini de râie căprească, frecată intens cu oțet, căci, deh, tot acolo își spălau oamenii și animalele din gospodărie.

Un alt punct culminant al copilăriei mele în Zimnicea a fost Dunărea. Acolo am învățat să înot în apele sale adânci și să caut comori ascunde, să pescuiesc somn și să mă scufund după scoici, chiar dacă gustul lor nu era întotdeauna pe placul meu (știi gustul noroiului? așa gust aveau și ele…). Dar momentele petrecute pe malurile Dunării au fost de neprețuit, iar fiecare zi petrecută acolo aducea o nouă aventură.

Și cum să uităm de joaca pe străzi până târziu în noapte? Când bunicii ne căutau cu lanternele și ne luam o mustrare dulce pentru că nu voiam să intrăm în casă. Acele seri pline de voie bună și de veselie rămân încă vii în memoria mea, ca niște amintiri prețioase ale copilăriei mele.

Zimnicea este mai mult decât un simplu oraș pentru mine. Este locul unde am crescut, am învățat și am trăit cele mai frumoase momente ale vieții mele de copil. Este orașul meu de suflet, plin de amintiri și iubire, care va rămâne mereu în inima mea. Iar dacă nu merg să îl vizitez e pentru că îmi e teamă că realitatea va suprascrie imaginea idilică din copilărie și voi uita… că mi-ar plăcea să îl duc pe Greuceanu acolo, e clar… vedem însă ce rezervă viitorul!

4.      Am făcut facultatea în limba engleză

Fac parte din prima gașcă de studenți care au urmat integral cursurile în engleză pentru specializarea Tehnologii și Sisteme de Telecomunicații la Facultatea de Electronică și Telecomunicații, Universitatea Politehnica Timișoara.

A fost o ocazie de neuitat pentru mine. Să studiezi în engleză a fost o adevărată rampă de lansare pentru cariera mea în domeniul tehnic. Fiind deja obișnuită cu termenii și jargonul tehnic în engleză, am putut să mă conectez ușor cu colegii mei din alte țări și să mă descurc în mediul internațional.

Dar a venit și provocarea. Când am început programul de masterat, totul s-a schimbat. A trebuit să trec de la engleză la română, ceea ce a fost un pic ciudat, având în vedere că româna e limba mea maternă. Programul de masterat a fost despre Electronică Biomedicală, un domeniu care m-a fascinat și m-a intrigat în egală măsură. Îmi doream să fac cercetare în acest domeniu, dar nu am reușit să îmi găsesc drumul în lumea academică la vremea aceea…

Învățământul în engleză a fost cu adevărat esențial pentru mine, atât în plan academic, cât și profesional. M-a pregătit foarte bine pentru ceea ce urma să vină în cariera mea, iar asta nu pot să nu apreciez.

5.      Visez în limba engleză

Visez în limba engleză. Limba, fiind o parte fundamentală a vieții noastre de zi cu zi, își găsește locul și în visele noastre. Este normal să visăm în limba maternă sau în limbi în care suntem proficienți. Și asta e cazul meu.

Am început să învăț engleza încă din gimnaziu, unde aveam ore zilnice de engleză. Apoi, în liceu, am continuat studiul, fiind la specializarea matematică-informatică bilingv engleză-germană. Nu sunt foarte coerentă în germană, dar însă mă descurc să nu mor de foame și să regăsesc drumul dacă mă rătăcesc. Cu toate acestea, engleza a fost mereu limba principală pentru mine. Am un certificat Cambridge English C2 Advanced și un atestat de competenţă în limba engleză.

De-a lungul facultății, toate cursurile au fost în limba engleză, iar acum, la locul meu de muncă, petrec cel puțin opt ore pe zi vorbind engleza. Deci, este firesc să apară și în visele mele. Chiar și în cele mai ciudate sau fantastice vise, limbajul este adesea în engleză.

Așa că nu e de mirare că visez în engleză.

6.      Sunt un introvert educat extrovert

Contrar tuturor aparențelor și așteptărilor, eu sunt o persoană introvertită. Sau cum îmi place mie să spun: sunt un introvert educat extrovert.

Să mă explic… Ei bine, știți cum îmi place mie să fiu uneori (cel mai adesea) mai retrasă, să stau în liniște sau să fiu doar cu câțiva prieteni apropiați (poți număra pe degete persoanele cu care ies de bună voie și nesilită de nimeni la cafea/pizza). Dar am învățat, mai ales când e nevoie, să mă deschid către lume, să fiu mai sociabilă și să interacționez mai mult cu oamenii.

Încă de mică, am observat că sunt capabilă să mă adaptez la situații sociale diferite, dar totuși, rămân aceeași eu mai rezervată pe interior. E ca și cum aș avea două laturi ale personalității mele: una care se simte confortabil în liniște și alta care se descurcă bine în mulțime. Îmi regăsesc sufletul și echilibrul în liniște, în singurătate, dar strălucesc când sunt pe scenă sau în mulțimi (mai ales alături de copii, haha, sufletul meu de copil tot acolo trage)!

Știu că poate sună ciudat, dar simt că e important să găsesc un echilibru între timpul petrecut cu alții și timpul meu de liniște și reflecție. Este modul meu de a mă simți în armonie cu mine însămi și cu lumea din jur.

Însă este extrem de obositor să fii un introvert educat extrovert. În general, după o ieșire socială sau un eveniment public am nevoie de câteva zile ca să mă reîncarc energetic. Știu că poate părea ciudat pentru unii, dar pentru mine e ca și cum aș avea două moduri de a fi. Îmi place să fiu cu oamenii și să mă distrez, dar după acele momente de socializare intensă, pur și simplu simt nevoia să mă retrag pentru câteva zile pentru a-mi recăpăta energia și liniștea. Este ca și cum aș avea un contor de energie care se epuizează ușor când sunt în mijlocul mulțimii și are nevoie de timp pentru a se reîncărca.

De aceea, acum, întoarcerea la birou mă epuizează, productivitatea mi-a scăzut dramatic. După ce sunt la birou întreaga zi, simt că energia mea e pe terminate. Când ajung acasă, mai ales după ce Eric a avut o zi plină de activități, nu mai am deloc chef să fac nimic. Pur și simplu vreau doar să stau întinsă și să nu mă mai mișc. Nu mai am niciun pic de energie pentru a mă ocupa de treburile casnice sau pentru a face lucruri pe care altfel le-aș face cu plăcere.

Știai toate acestea despre mine? 😊