La Două Limonade și un Cerc

comedie într-un act și-un ocol complet

„În orașele unde toți se caută, cel mai greu e să te găsești pe tine… și să nu-ți verși limonada.”

PERSONAJE

• Fănică – domn scurt, voinic, pălărie cât o umbrelă, obraz rumen ca gogoșarul.
• Costică – domn lung, slab, pălărie identică, privire de filosof în șomaj.
• Chelnerul – sprinten, sarcastic, obișnuit cu toate nebuniile orașului.
• Trecătorul – bărbat domol, neimpresionat de nimic.
• Bătrânica – vigilentă, plină de vorbe și zarzavaturi.
• Bărbatul Nou – client năuc care închide cercul, fără să știe.

LOCUL ACȚIUNII

O terasă prăfuită, cu mese șchioape, umbreluțe găurite și aer fierbinte ca într-un ceaun de ciorbă. Deasupra terasei, o tablă ruginită: „La Două Limonade – rece în reclamă, caldă în pahar! Sau cam așa ceva.”

PROLOG

(Lumina cade blând pe scenă. Se aude bâzâitul leneș al unei muște. Chelnerul șterge absent o masă, apoi se întoarce spre public, zâmbind șiret.)

CHELNERUL / NARATORUL (cu un ton șugubăț și blând-ironic):

Aici, în orașul cu străzi care se-nvârt în cerc, unde prietenii se pierd mai ușor decât umbrele, la „Două Limonade” se servește mereu: limonadă călduță, bragă veche și… multă confuzie la pahar! În lumea asta, să te cauți e o artă, să te găsești e un accident, iar să te cerți cu umbra ta… e semn sigur că începe spectacolul!

(Se aud pași precipitați. Intră Fănică, transpirat, ținându-și pălăria cu o mână și gesticulând nervos cu cealaltă.)

FĂNICĂ (certându-se cu umbra lui pe asfalt):

— Păi e frumos, domnule?! Te-am lăsat aici să mă aștepți și tu… ai trecut de partea cealaltă a trotuarului! Ce să mai zic! Nici umbrele nu mai sunt ce-au fost! (Se bate teatral cu pălăria peste umbră.) Trădare, trădare strigată în plină zi!

(Chelnerul își drege teatral glasul, privind peste ochelari.)

CHELNERUL (către public):

 — Luați loc și țineți-vă bine de pălării… Azi, la Două Limonade și-un Cerc, ne căutăm, ne certăm… și bem până ne găsim! (ștergând absent o masă.)

CHELNERUL (către Fănică):

— Dom’le, dacă vă certați și cu umbra, să știți că plătiți consumație dublă: una pentru mata și una pentru mata… la sol!

FĂNICĂ (ofuscat):

— Umbra mea are mai mult caracter decât unii oameni, să știți! (apoi, cu suspin teatral) Ea măcar nu mă contrazice… de obicei.

CHELNERUL (chicotind):

 — Așa zic toți… până își calcă umbra pe bătături! Luați loc, dom’ Fănică. Și căutați-vă pe dumneavoastră… în rate!

(Fănică oftează și pornește, căutându-și prietenul.)

ACT UNIC

(Luminile urcă. Pe fundal bâzâie o muscă. Terasa e pustie, dogorind.)

SCENA 1: Fănică în misiune

(Intră Fănică, ștergându-și fruntea. Îl vede pe Trecător mestecând gumă.)

FĂNICĂ (grăbit):

— Dom’le! Ați văzut un domn înalt, slab, pălărie mare, privire de poet întârziat?

TRECĂTORUL (scrutându-l de sus până jos):

— Parcă… matale te descrii, bre…

FĂNICĂ (exasperat):

— Eu?! Eu sunt bățos ca un turn de apă, nu slab ca o ață de păianjen!

(Pleacă indignat.)

NARATORUL (șoptit, cu o sprânceană ridicată):

— Când doi proști se caută, întâi găsesc alte probleme… și abia apoi pe ei înșiși!

SCENA 2: Costică și Fănică în acțiune. Confuzii și descrieri absurde

(Intră Costică, cu bastonul în vânt.)

COSTICĂ (mormăind):

— Căldură mare și minți puține… Țara geme de oameni și nu găsești un Fănică amărât…

(Se apropie de o Bătrânică cu zarzavat.)

COSTICĂ (politicos):

— Maică dragă, n-ați văzut un domn scurt, roșu ca racul, pălărie cât casa, privire de miel înainte de Paști?

BĂTRÂNICA (făcând cruce):

— Mata ești, bre! Nu te mai recunoști?

COSTICĂ (stupefiat):

— Dacă așa arăt eu… mă duc direct la spovedanie!

(Pleacă bombănind.)

NARATORUL (în șoaptă, complice):

— Prietenii buni nu se găsesc la piață… dar se pierd foarte ușor între tarabe!

(Fănică la librărie.)

FĂNICĂ (cu aer de detectiv obosit):

— N-ați văzut cumva un domn înalt, slab, pălărie mare, ochi rătăciți și mers de poet fără rentă?

VÂNZĂTORUL DE CĂRȚI (fără să clipească):

— Uite-te-n oglindă, domnule, că e criză de vitrine!

(Fănică oftează adânc și pleacă mai departe.)

NARATORUL (melancolic și mucalit):

Unii se pierd printre rafturi, alții prin propriile idei…

(Costică la aprozar.)

COSTICĂ (nervos și agitat):

— Caut un domn grăsuț, jovial, cu mustață imaginară și aer de bufon serios!

VÂNZĂTORUL DE FRUCTE (plictisit):

— De ce, vreți să-l băgați în oale?

(Costică pleacă bombănind, călcând într-un măr scăpat pe jos.)

NARATORUL (râzând pe sub mustață):

Pe cine-l cauți între roșii, riști să-l găsești între murături!

(Fănică la ghereta de ziare.)

FĂNICĂ (cu gravitate comică):

— Nu v-a trecut pe aici un domn înalt, slab, pălărie lată, ochi de gânditor în șomaj?

VÂNZĂTORUL DE ZIARE (fără vlagă):

— Ba da, acu’ cinci minute… vindea și el ziare!

(Costică la farmacie.)

COSTICĂ (grăbit, în șoaptă):

— Bună ziua, căutați, adică, pardon, am căutat un domn scund, rotunjor, pălărie lată, aer de pansament emoțional!

FARMACISTA (fără să clipească):

— N-avem. Cel mult, plasturi pentru prietenii pierdute.

(Costică iese dezumflat.)

(Fănică la cofetărie.)

FĂNICĂ (transpirat și exaltat):

— Ați văzut cumva un domn scurt, grăsuț, cu pălărie cât vitrina și fața de tartă bine coaptă?

VÂNZĂTOAREA DE COFETĂRIE (ridicând sprânceana):

— Avem doar prăjituri, domnule, nu figurine comestibile!

(Costică la florărie.)

COSTICĂ (aproape implorând):

— N-ați văzut un domn cu pălărie și mers de lalea ruptă de vânt?

FLORĂREASA (zeflemitoare):

— Doar niște garoafe ofilite… Mata semeni cu una!

(Costică pleacă, dând nervos cu bastonul într-un ghiveci.)

NARATORUL (filozofic și cu tâlc):

Când semeni cu ce cauți, n-ai cum să-l mai găsești!

(Fănică într-un magazin de pălării.)

FĂNICĂ (oficios și grav):

— Ați zărit un domn înalt, subțirel, cu pălărie cât o roată de căruță și privire de găină plouată?

VÂNZĂTOAREA DE PĂLĂRII (abia ținându-și râsul):

— Toți clienții așa arată după ce văd prețurile!

(Costică la chioșcul de înghețată.)

COSTICĂ (aproape topit):

— A trecut pe aici un domn scurt, rumen, cu pălărie cât un tort și mers de înghețată topită?

VÂNZĂTORUL DE ÎNGHEȚATĂ (savurând momentul):

— A trecut… dar s-a topit înainte să-l prindem!

(Fănică, tot mai înfierbântat, se oprește lângă o bătrânică cu pătrunjel.)

FĂNICĂ (cu voce tremurată):

— Maică dragă, caut un om simplu, scurt, cu pălărie lată și suflet blând…

BĂTRÂNICA (întinzându-i un leu):

— Ia, bre, de-o limonadă! Și roagă-te la Sfântul Anton să-l găsești!

FĂNICĂ (împietrit):

— Nu cerșesc, caut un prieten!

BĂTRÂNICA (răstită):

— Ehei, prieteni mai scumpi ca braga rece!

(Fănică pleacă bombănind.)

(Costică, între două tarabe.)

COSTICĂ (disperat):

— Un domn scurt, pălărie mare cât clopotul Mitropoliei, mers de roată dezumflată?

FEMEIA (oprindu-se brusc):

— Vindeți pălării? Cât cereți pe una?

COSTICĂ (năuc):

— Nu vând pălării, caut un prieten!

FEMEIA (cu suspiciune):

— Așa zic toți… și pe urmă îți pun pălăria pe cap cu forța!

SCENA 3: Întâlnirea eroică

(Lumina cade pe terasa prăfuită. Chelnerul șterge absent o masă, bâzâind din buze o melodie fără noimă. De pe două alei diferite, Fănică și Costică intră în scenă aproape simultan, clătinându-se ușor de oboseală și de căldură. Se opresc față în față, privind lung unul la altul, ca două găini nedumerite.)

FĂNICĂ (cu ochii cât cepele, strigând și făcând cu mâna ca la vapor):

— Nu cumva dumneata ești căutatul meu pierdut?

(Costică își scutură pălăria de praf, o pune iar pe cap strâmb și râde pe sub mustață, ca un elev prins la copiat.)

COSTICĂ (înclinându-se teatral):

— Eu sunt, dar matale ai întârziat o viață!

(pauză scurtă, zâmbind ștrengărește)

— Două vieți, dacă punem la socoteală și timpul pierdut prin aprozar!

(Fănică își suflecă mânecile ca un măcelar sentimental.)

FĂNICĂ (ofuscat și ridicând sprâncenele):

— Eu am fost punctual, domnule!

(apoi, privind în jur, conspirativ)

— Atât de punctual că am ratat întreg viitorul!

(Chelnerul, văzând scena, vine alergând cu două pahare de bragă pe tavă, ținându-le ca pe niște cupe de campioni.)

CHELNERUL (strigând vesel, ca la o cursă de cai):

— O bragă caldă pentru fiecare filozof al confuziei! Împărțiți-vă premiul și bălăriile!

(Chelnerul le pune paharele în față și, fără să se oprească, le face o plecăciune caraghioasă. Fănică și Costică, privind bragile aburinde, se încruntă teatral, ca doi savanți în fața unei formule imposibile.)

FĂNICĂ (împingându-și paharul spre Costică):

— Cinstește-mă, că mi-ai răpit două ore din viață și vreo trei litri de transpirație!

COSTICĂ (împingându-l înapoi):

— Cinstește-mă, că am fost răpit, abandonat și rătăcit în lumea zarzavaturilor!

(Fiecare își împinge paharul spre celălalt, bătându-se ușor peste degete, până când, obosiți, decid să ciocnească amândoi în același timp. ZDRANG! Paharele se ciocnesc atât de tare că un strop de bragă sare fix pe nasul Chelnerului, care izbucnește în râs. După câteva guri zdravene de bragă, Fănică și Costică își șterg gurile cu mâneca și se privesc chiorâș, fiecare lipit de spătarul scaunului, ca doi cocoși pregătiți de înfruntare.)

FĂNICĂ (arătând acuzator cu degetul, bătând ușor în masă la fiecare cuvânt):

— Dumneata m-ai pierdut, nu eu!

(se apleacă peste masă conspirativ)

— Eu am stat pe loc ca buturuga, dumneata te-ai rătăcit ca țânțarul în câmp deschis!

COSTICĂ (bătând nervos cu palma în masă, apoi făcând un gest larg, teatral):

— Dacă te căutam mai cu inimă, mă regăseam pe mine, nu pe tine!

(apoi, arătând spre capul lui Fănică, ca și cum ar măsura pălăria)

— Dar așa… am căutat o pălărie și am găsit o iluzie cu picioare!

(Fănică se trage înapoi ofensat, își netezește sacoul, se bate cu palma pe burtă ca un cocoș de paradă.)

FĂNICĂ (cu aer ofuscat):

— Ai zis că semăn cu un gogoșar turbat!

(se înfoaie ca o curcană nervoasă)

— De parcă dumneata ai fi salată de boeuf la recepție regală!

COSTICĂ (sărind de pe scaun și gesticulând în aer):

— Și tu că am mers de gâscă paralizată!

(face câțiva pași șchiopi, imitând mersul caraghios)

— Parcă mata ai mers ca o tocană de bame scăpate pe jos!

(Fănică se ridică și el brusc, cu pălăria strâmbă, făcând pași rigizi ca un robot, imitându-l pe Costică.)

FĂNICĂ (lovind ușor masa cu vârful degetului):

— Cel puțin eu am mers!

(se leagănă teatral pe călcâie)

— Dumneata ai plutit… de ziceai că duci o sanie fără zăpadă!

COSTICĂ (făcând semn cu mâna de parcă ar îndepărta un nor):

— Ba tu erai ca un fier de călcat scăpat din priza lui Dumnezeu!

(Chelnerul, de după tejghea, izbucnește într-un râs discret și se apleacă de spate, ștergând un pahar fără să-l vadă.)

FĂNICĂ (punând mâna pe inimă dramatic):

— Dacă tăceai, filozof rămâneai!

(apoi, dându-i târcoale lui Costică ca un cocoș bătrân)

— Așa… ai ajuns meteorolog de furtuni în pahare de bragă!

COSTICĂ (făcând vânt teatral cu pălăria):

— Și mata, dacă stăteai locului, erai monument național!

(bate cu bastonul imaginar în asfalt)

— Acu’ ești doar statuie de ceară în plină topire!

(Se apropie unul de altul nas în nas, dar fiecare tremură comic de indignare, ca două frunze în vânt.)

FĂNICĂ (de parcă s-ar prezenta la tribunal):

— Fănică, monument de voinicie!

COSTICĂ (cu o plecăciune ironică):

— Costică, far călăuzitor!

FĂNICĂ (împungând aerul cu pălăria):

— Fănică, stâlp de onoare!

COSTICĂ (făcând un gest de înecare în aer):

— Costică, baliză pierdută pe timp de furtună!

(Se opresc gâfâind, cu obrajii roșii și pălăriile strâmbe pe cap. Se privesc lung, aproape hipnotizați de ridicolul situației.)

(Și deodată, izbucnesc într-un râs zdravăn, scuturându-se de la umeri în jos.)

(Chelnerul, profitând de moment, vine cu două pahare pline și le trântește pe masă zgomotos.)

CHELNERUL (cu satisfacție comică):

— Cearta fără bragă e ca limonada fără apă: țipeturi goale, domnilor!

(Fănică și Costică, încă chicotind, ciocnesc zgomotos paharele.)

NARATORUL (cald, cu blândețe ștrengărească):

– Prietenia adevărată începe când nu te mai iei în serios. Și când râzi mai tare de tine decât de ceilalți!

CHELNERUL (ștergându-și nasul cu mâneca):

— Bine că nu v-ați căutat și părinții… că ieșea inundație generală!

(Fănică, sorbind din bragă, oftează atât de sonor încât umbreluțele terasei flutură ușor.)

FĂNICĂ (cu adâncă gravitate comică):

— Așa prietenie ca a noastră…

(pauză teatrală)

— Nu găsești nici la second-hand!

COSTICĂ (râzând și bătându-l pe umăr):

— Și dacă o găsești, tot e stricată pe jumătate!

(Râd cu hohote grele, aproape rostogolindu-se sub masă. În timp ce râd cu poftă și se șterg pe frunte, fiecare își dă pălăria jos și o trântește pe masă. Într-un gest mecanic și neatent, când se ridică iar în picioare să se salute ca oamenii serioși, își iau fiecare pălăria celuilalt — fără să-și dea seama. Chelnerul, martor la încurcătură, ridică sprânceana și face semn către public să tacă, să nu le strice momentul.)

(Fănică, cu pălăria prea mare, și Costică, cu pălăria prea mică, se uită unul la altul sceptic.)

FĂNICĂ (clătinând capul, nemulțumit):

— Bre, parcă nu-ți mai vine pălăria cum îi venea omului de demult…

COSTICĂ (îngustând ochii, suspect):

— Și mata pari… cum să zic… mai prăbușit sub propria sombrero!

(Se apropie unul de altul, studiindu-se ca doi croitori de provincie.)

FĂNICĂ (hotărât, ridicând pălăria de pe capul lui Costică și încercând să o îndese mai bine):

— Stai, mă, că nu știi să o potrivești! Așa se pune o pălărie? Parcă-i capac de oală nimerit din greșeală!

(Apasă pălăria mică și strâmbă pe capul lui Costică, care țipă ușor de surpriză.)

COSTICĂ (împingând mâna lui Fănică):

— Lasă, bre! Tu vorbești?

(îi smulge pălăria prea mare de pe cap și încearcă să i-o îndese la loc, împingând cu ambele palme ca la frământatul aluatului.)

— Uite, așa se poartă, să stea zdravăn, să nu ți-o ia vântul la prima adiere de mititei!

(Amândoi se chinuie vreo câteva secunde, împingând și aranjând unul pe altul haotic, ca doi copii la o joacă absurdă.)

FĂNICĂ (purtând pălăria lui Costică, mult prea mare, care-i cade pe ochi):

— Ei, așa! Acum, cu prietenul regăsit și pălăria pe cap… viața are din nou sens!

COSTICĂ (cu pălăria lui Fănică, prea mică, înfiptă forțat pe creștet ca o clătită):

— Așa pălărie n-am avut nici când eram la serbare, în clasa a doua!

(se scarpină sub ea, derutat)

— Parcă gândurile mi-s prea multe și spațiul prea puțin!

FĂNICĂ (trăgându-și pălăria până sub nas):

— Simt că sunt omul potrivit, dar în hainele greșite!

COSTICĂ (bătându-l pe umăr):

— Domnule drag, ai capul prea mic pentru atâtea încurcături!

(Chelnerul nu mai rezistă și izbucnește în râs. Scoate un șervețel și se preface că plânge de emoție.)

CHELNERUL (cu glas tremurat):

— E atâta poezie în prostie, că mă emoționez…

(Fănică își ia pălăria și încearcă să o îndese pe un raft imaginar.)

FĂNICĂ (scrutând în zare):

— Unde-s vremurile când știam ce cap e sub ce pălărie?

(Chelnerul, de după tejghea, se ține de burtă de râs, aproape căzând înapoi pe scaun.)

CHELNERUL (gâfâind de râs):

— Bre, lăsați pălăriile, că de capete nu mai scapă nimeni în orașul ăsta!

(În sfârșit, Fănică și Costică, gâfâind și suflând amândoi în pălării, își dau seama că poartă pălăriile greșite. Se opresc, ochii li se măresc.)

FĂNICĂ (mormăind, ca după o revelație):

— Stai măi… pălăria asta… nu-i a mea!

COSTICĂ (scărpinându-se sub pălărie):

— Nici asta nu-i a mea!

(pauză scurtă, priviri tâmp-înțelegătoare)

— E a matale!

FĂNICĂ (lovindu-și fruntea teatral):

— Și a matale… e a mea!

(pauză beatifică)

— Am trăit o tragedie în capul altuia!

(În sfârșit, își dau seama, în același timp, că poartă pălăriile greșite. Se privesc lung, întind pălăriile solemn unul spre altul, schimbându-le ca la un ritual de împăcare universală. Își pun fiecare pălăria potrivită, respiră ușurați și izbucnesc din nou într-un râs zgomotos și sănătos.)

COSTICĂ (punându-și pălăria la locul ei):

— Acum da. Mă simt din nou… prostul potrivit în pălăria potrivită!

FĂNICĂ (zâmbind larg, cu satisfacție comică):

— Și eu! Parcă gândesc mai limpede… adică mai puțin!

(Se așază amândoi, privesc braga cu iubire și ridică din nou paharele.)

COSTICĂ (ridicând un toast):

— Să trăiască pălăriile, că ne țin capul la un loc!

FĂNICĂ (completând):

— Și confuziile, că fără ele n-am fi fost niciodată atât de sinceri!

NARATORUL (voce din umbră, ca un moș cu zâmbet în colțul gurii):

– La Două Limonade și-un Cerc, prietenii se pierd, se confundă, se ceartă… dar până la urmă își pun pălăriile la loc și inima la aceeași masă!

SCENA 4: Apariția lui Ionel

(În fundal se aude o flașnetă veselă. Intră un Bărbat Nou, alergând dezordonat, cu pălăria într-o mână și o batistă în cealaltă.)

BĂRBATUL NOU (sufocat, ștergându-și fruntea):

— Sărut-mâna, n-ați văzut un domn… scurt, rumen, cu pălărie cât clopotul Mitropoliei?

(Chelnerul, care ștergea un pahar fără grabă, oftează teatral și ridică din sprânceană.)

CHELNERUL (cu un aer de înțelept bătut de soartă):

— Cum îl cheamă, nenicule?

BĂRBATUL NOU (pufnind în piept, cu o mândrie comică):

— Ionel Popescu! Seamănă cu mine… adică eu semăn cu el… adică…

(se încurcă, gesticulând cu batista ca un steag de predare)

— E leit…!

(Fănică și Costică, care tocmai își rearanjau pălăriile după râsul zdravăn, își îngheață mișcările și se uită lung la Bărbatul Nou. Apoi aproape cad de pe scaune, râzând fără aer.)

FĂNICĂ (șoptind către Costică, în timp ce-și ține burta de râs):

— Cercul se închide, băiete… și ne înghite de vii!

COSTICĂ (râzând printre sughițuri):

— Să vezi că până la noapte ne căutăm pe sub mese!

(Bărbatul Nou, năuc, scoate o poză șifonată din buzunar și o flutură spre Chelner.)

BĂRBATUL NOU (disperat):

— Uite, dom’le, așa arată!

(îi întinde Chelnerului fotografia, dar acesta o întoarce spre public: în poză e o siluetă neclară, cu o pălărie enormă.)

CHELNERUL (dând ochii peste cap):

— Ei, dacă ți-ai făcut selfie cu umbra, greu o să te găsească cineva…

(Chelnerul îi întinde Bărbatului Nou un pahar plin de bragă, cu un gest larg și resemnat.)

CHELNERUL (cu vocea solemnă, ca la o ceremonie oficială):

— Ia loc, nenicule! La Două Limonade și-un Cerc,

nu cauți, nu găsești, dar sigur bei!

(Bărbatul Nou, fără să mai întrebe nimic, se prăbușește pe scaun lângă Fănică și Costică. Toți trei ciocnesc paharele zdravăn, râzând fără oprire.)

(Chelnerul se înclină către public, ca un maestru de ceremonii, și strigă cu bucurie:)

CHELNERUL (ridicând paharul):

— Să trăiască cercurile în care ne pierdem… și ne găsim de râs!

(Lumina se stinge lent pe râsetele lor care se amestecă cu bâzâitul leneș al muștei și cu muzica slabă a flașnetei.)

PROLOG DE FINAL

(Lumina scade încet. Muzica flașnetei răsună tot mai vag. Chelnerul își șterge șorțul, zâmbind ștrengărește către public. În mijlocul scenei, Naratorul pășește calm, cu un pahar de bragă în mână.)

NARATORUL (calm, ca și cum ar povesti un basm de seară):

Și uite-așa, în orașul unde străzile sunt rotunde, prietenii se pierd mai ușor decât umbrele, iar pălăriile nu știu ale cui mai sunt… La Două Limonade și-un Cerc, nu găsești mereu ce cauți. Dar găsești, fără să vrei, ce-ți trebuie: un râs zdravăn, o bragă călduță… și-un prieten care se rătăcește la fel de frumos ca tine. Căci până la urmă, dragii mei, viața nu-i altceva decât o terasă prăfuită, o limonadă caldă și-un cerc în care ne căutăm… râzând.

(Naratorul ridică paharul spre public, într-un gest de toast șugubăț.)

NARATORUL (cu un clinchet de veselie în glas):

Noroc și drum bun în cercurile voastre!

(Își bea braga într-o înghițitură, își pune pălăria pe cap strâmb, dă un șut ușurel unei umbre și iese încet din scenă. Cortina cade pe râsete și muzică stinsă.)

CORTINA FINALĂ